“O spun să mă audă şi plin de floare pomul
Si din mormânt voi spune mulţimii adevărul”

Grigore Vieru a fost, este, şi va fi, nu numai un excepţional poet, dar şi o mare şi profundă conştiinţă românească. Una dintre puţinele conştiinţe întregite ale neamului românesc. De o generozitate nemaiîntâlnită, de o blândeţe pe care i-o recunoşteau şi aprigii săi duşmani, Grigore Vieru nu a încetat să-şi strige cu vocea-i domoală , dar pătrunzătoare şi vehementă,
speranţa în limba română, ca singura salvare a
tragicului neam românesc:

“S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit şi duhul,
De ce şi graiul?!
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limbă şi prin carte!”

Casa părintească este, în gândul rostit de Poet, chiar Basarabia, Casa sfântă pe care trebuie s-o dăruiască întreagă Părinţilor Strămoşi, ca pe o rugăciune rostită duminica, în  aşteptarea Prutului cel limpede transformat în “Pod întins peste Întreaga Ţară”.

Se dăruia nu numai în vers, ci şi în atitudini de verticalitate românească, răspuns la atacurile străinilor, dar mai ales ale contemporanilor săi concetăţeni, cozi de topor aflate în soldă păgână. Aştepta semne şi de la fraţii din Ţară, dar ei aveau alte preocupări, erau politicieni, ei erau europeni, nu se împiedicau de o fărâmă de ţară înfăşurată în sârmă ghimpată. În marea lui dragoste pentru Ţară, Poetul îşi asumă timid şi trist această realitate, ca pe o nerealizare personală, ca pe o înfrângere pe care nu doreşte să o împartă cu nimeni:

“Şi tace ţara şi-aşteaptă în tăcerea mea iubitoare, nescandaloasă.”

Cu două zile înaintea teribilului accident, în  14.01 2009, ora 11,27, mi-a răspuns la urările  mele, mi-a vorbit blând, m-a asigurat de sprijinul Domniei Sale în temerara acţiune de a ne spune OPINIA, mi-a făgăduit epistole  săptămânale pentru  săptămânalul în  care-i aducem acum umilul nostru omagiu, dar tot versurile sale ne sunt speranţe şi adânci hotărâri de a continua:

“Răbdăm. Dar totul, negreşit,
Pe lume are un sfârsit,
Un capăt toate au sub cer:
Răbdare, umilinţi, tăceri…
Da, totul are un sfârşit! Suntem. Venim. Am răsărit!”

Grigore Vieru nu este doar Lacrima Limbii Române, ci şi Surâsul ei…

Ion BADOI

Testament

Dragi feciori, pe-acest pământ,
Nici eu veşnic nu mai sânt,
Nu sânt veşnic, voi pleca,
Unde voi mă veţi uita,
Şi de unde nimenea
Nu s-a mai întors cândva.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.
M-au pândit jivinele,
M-a iubit şi binele.
Eu mă duc, copii cuminţi,
N-am averi să le-mpărţiţi.
Vă las numai visul meu
Care a trudit din greu.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.
Între voi, pe-a vieţii scări,
Să nu fie supărări,
Că zilele pe pământ
Aşa de puţine sânt.
Şi nu-i alt noroc mai drag
Decât fratele din prag.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.

Langa doină şi izvor
Nu-i uşor să-ţi fie dor,
Nu-i uşor să fii curat
Pe pământ înstrăinat.
Vă las dorul cel durut
Şi nădejdea de la Prut.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.

Cuvântul Mama

Pruncii îl zuruie.
Bătrânii îl visează.
Bolnavii îl şoptesc.
Muţii îl gândesc.
Fricoşii îl strigă.
Orfanii îl lacrimă.
Răniţii îl cheamă.
Iar ceilalţi îl uită.
O, Mamă! O, Mamă!

Făptura mamei

Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri Şi pământ.
În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.

Doina

Ceva se-ntâmplă azi cu noi: Azi lacrimile sunt gunoi.
Eu mor pe cruce pentru ea, Iar lumea hohoteşte rea.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trait!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!
Din pâine iau, să pot zbura,
Cât de pe flori albina ia.
Dar tot eu sunt şi judecat
Că, trândăvind, m-am îmbuibat.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!
Ajuns-am a umbla mereu
În braţe cu mormântul meu.
Şi nu ştiu unde să-l mai pun
Să am un somn mai lin, mai bun.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!

Tămâie si licheni
(Unor apărători ai stâlcitei limbi române numită „limba moldovenească’)

A murit tămâia,
Duhoarea stă să crească.
Ne-a umplut ca râia „Limba moldov’nească”.
Mi-a pierit şi somnul,
Pacea creştinească.
Mârâie spre Domnul
Limba moldov’nească.
O biată bătrână
N-are nici de pască.
Stă cu halca-n mână
Limba moldov’nească.
Îşi creşte frumosul Limba românească.
Îi arată dosul Limba moldov’nească.
Gângavă, tot linge Cizma muscălească.
Spre Evropi se-mpinge Limba moldov’nească.
Palidă mi-e faţa Sub un cer ce cască.
Îmi mănâncă viaţa Limba moldov’nească.
Voi muri, se pare,
Pentru-a mea lumină…
„Mă va plânge oare Limba cea română?!”

„Grigore Vieru rămâne permanent în memoria vie a Ortodoxiei româneşti”

„Luptător neînfricat pentru libertatea şi drepturile românilor, susţinător al conştiinţei de neam şi al valorilor creştine universale, omul de cultură Grigore Vieru rămâne permanent în memoria vie a Ortodoxiei româneşti, al cărui fiu duhovnicesc s-a considerat dintotdeauna. Într-o lume multiculturală ameninţată de pericolul dezbinărilor, patriotul Grigore Vieru şi-a dedicat întreaga viaţă idealului păstrării unităţii
româneşti prin credinţă, limbă şi cultură, dar şi cooperării între popoare şi culturi diferite. Rugăm pe Milostivul Dumnezeu să odihnească sufletul poetului Grigore Vieru întru Împărăţia Sa împreună cu drepţii, iar pe cei îndureraţi să îi întărească întru nădejdea Învierii celei de obşte şi a iubirii milostive a Domnului nostru lisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat” Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

DANIEL

În data de 6 octombrie 2005, am primit aceste rânduri de la un rumân născut în Serbia, un rumân care nu mai scrisese niciodată în limba pe care o vorbea de când se născuse. Locuia de acum în Occident, dar dorul de limbă şi de strămoşi îl ardea prin fiecare cuvânt pe care-l rostea în gând. Acum scrie versuri, scrie proză, deşi nu a avut posibilitatea de a învăţa să scrie şi să citească în limba română. În partea de Nord Est a Serbiei, pe valea Timocului, acolo unde trăiesc sute de mii de rumâni(vlahi, cum sunt numiţi de sârbi) nu există şcoală cu predare în limba română. PATRIA în care doreşte să vină şi lanku Moravia este LIMBA ROMÂNĂ!

Ion, frate !!!

Asimpt lacrimi-atele in inima-mea!
Cu lacrimi mei, pre erpilji lu bucurie zbora…
Lacrimi-atele in inima-mea se liberaza… sh mei mare foc fac !!!
Eu, lonule, frate, traesc in momentile-aste o METAMORPHOZA
EU AM ÎNCEPUT SE SCRIU IN LIMBA ROMANA !!!
Un evenement forta important, o metamorphoza mare: In ultime ziele am inceput se scriu pre Forum in limba romana …
… Acu, SCRIU, SCRIU, da - SCRIU limba mea, limba care o verbesc de copil! O scriu, asha cum o scriu, cum o stiu - dar o scriu !!!
O QUESTIE PENTRU TINE: Ma-easte loc in “PATRIA TEA” sh pentru mine?! In “PATRIA TEA” de care ai scris pe Forum?!

Cerul cu stele în mine

Dormeam şi visam, când m-a trezit un Cer imens:
“Sunt un Cer, mi-a spus el,şi n-am unde dormi cu stelele mele…
Putem să dormim la tine?! ”
Am vrut să-i spun: “N-am loc, am şi eu stelele mele…”
Dar n-am mai avut timp să spun niciun cuvânt. Până eu să-i spun cerului ceva, toate stelele lui au intrat în mine! Ce-am mai râs! Ce vesel am fost! Ce fericit am fost! Stelele n-au fost stele…
Toate stelele au fost sufletele străbunicelor şi străbunicilor mei!
Ion! Ilie! Ianku! Lumina! Florina! Traian! Ionel! Maria!
Ce am râs cu toţii! Ce veseli am fost! Ce fericiţi am fost cu toţii!
Le-am arătat satul meu, şi toţi tinerii din sat! Le-am arătat locuri uitate şi jocuri nejucate! Am râs când ne-am uitat la secolele trecute!
Zburasem cu străbunicii mei pe cer !!! Zburasem şi crezusem că timpul nu există…
Zburând, am vrut să le spun tot ce doream să le spun de atâta timp, dar a fost aşa de frumos zborul pe cer, că n-am putut să spun un cuvânt…
Nici n-am văzut că rămăsesem singur pe cer…
Mă transformasem într- un strop de ploaie Şi am căzut pe pământ…

lanku MORAVIA

Salvaţi-va prin limbă

S-au otrăvit pe văi izvoare
Şi mierea adunată-n floare.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit şi duhul,
De ce şi graiul?!
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limbă şi prin carte!
S-a otrăvit privighetoarea
Şi firul ploii şi ninsoarea.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit şi duhul,
De ce şi graiul?!
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limbă şi prin carte!
S-a otrăvit dulceaţa poamei
Şi laptele din sânii mamei.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit şi duhul,
De ce şi graiul?!
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limbă şi prin carte!

Grigore Vieru

Răzvrătirea Limbii Române

      Ritmul gândirii, simţirii şi înfăţişării noastre ca naţiune nu poate fi altul decât ritmul Limbii Române. Răzvrătirea pâinii, mai exact răzvrătirea puţintăţii ei, poate împăca, în cele din urmă, foamea trupească, dar nu ne poate salva ca Neam aşa cum o poate face răzvrătirea Limbii Române.

În una din cugetările sale Cioran spunea că, potrivit unei legende de inspiraţie gnostică, în cer s-a dat o luptă între îngeri, în care cei aflaţi de partea Arhanghelului Mihail i-au învins pe cei ai Balaurului. Aceia dintre îngeri care, nehotărâţi, s-au mulţumit să privească au fost alungaţi pe pământ pentru a face aici alegerea la care nu se puteau hotărâ acolo sus; alegere cu atât mai anevoie de făcut cu cât ei nu păstrau nici o aducere aminte despre luptă şi mai puţin încă despre atitudinea lor echivocă.

Sunt atâţia “îngeri” la noi care nu au voit să se implice în bătăile naţionale, între care cea mai înverşunată este lupta pentru Limba Română. După mine, nu cei care stau de partea Balaurului reprezintă cel mai grav pericol, ci nehotărâţii, mai exact indiferenţii, împotriva cărora nu poţi să lupţi.

Mi-am iubit şi-mi iubesc fraţii, dar nu erau şi nu sunt toţi. Am adorat şi ador Limba Română, dar nu era şi nu este încă toată prin părţile noastre. Mi-am iubit şi îmi iubesc ţara, dar nu era şi nu este întreagă nici ea.

Şi iată că aţi venit voi, mai exact, iată că veniţi voi, copiii, tinerii, profesorii, care aţi ieşit în stradă întru apărarea Limbii Române şi a Istoriei noastre. Veniţi voi, răzvrătiţi, hotărâţii Luptătorului cu Balaurul. Abia cu voi vor fi fraţi toţi, abia cu voi va fi întreagă Limba Română, iar prin ea şi ţara. Voi veţi fi cei care veţi conduce mâine lupta pentru dezrobirea definitivă a Verbului matern, lupta împotriva a tot ce, până mai ieri, credeam că este fără-de - scăparea noastră, lupta împotriva celor pentru care Limba Română este un coşmar, un vis urât. Iar noi, cei vârstnici şi bătrâni, cei care am cutezat să ne luăm de piept cu mânia Balaurului, vom muri împăcaţi în noua respiraţie a Basarabiei noastre, atât de tragic înstrăinată, dar niciodată pierdută.

Sunt atâtea drumuri în cuprinsul de taină a Limbii Române pe care nu le-a cunoscut niciodată, nu le cunoaşte şi nu le va cunoaşte nicicând Balaurul. Să nu uităm că numai pe ele, pe aceste misterioase căi, putem merge, în deplină siguranţă, spre Nemurire.”

GRIGORE VIERU

N.red: Mulţumim maestrului Grigore Vieru pentru generozitatea de a ne permite publicarea „oricărui text”care-i aparţine Domniei Sale. Aşteptăm ca Poşta română să ne aducă la timp gândurile marelui poet român care se jertfeşte în fiecare vers pe Altarul Limbii Române.