(urmare din numărul trecut)

Ion Bădoi:

Andre Malraux spunea: „Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc”. Vă rog să comentaţi…

Ana Dobre:

E o întreagă filozofie în această aparent simplă vorbă. Mistic înseamnă şi presupune primatul spiritului şi al spiritualului, înseamnă metafizica  existenţei, apropiere de Dumnezeu. Nu ştiu dacă poţi ajunge la acest ideal rămânând supus acumulării materiale. Epoca industrială i-a dat omului iluzia că se poate dispensa de Dumnezeu, că poate proclama moartea Lui. Iar într-o lume fără Dumnezeu totul este posibil. Când Nietzsche a scris în Aşa grăit-a Zarathustra această teză, cred că a vrut să tragă un semnal de alarmă, să spună că omul nu poate trăi în afara divinului, a sacrului, întoarcerea la valorile spiritului este obligatorie, căci spiritul înseamnă uman, omenesc, înseamnă respect pentru valorile umane, înseamnă cenzură şi autocenzură. Când vom pune maşina pe primul plan şi vom abandona valorile umane, societatea omenească poate să dispară… Revenirea înseamnă spiritualitate, interes pentru metafizica vieţii. Aceasta înseamnă, de asemenea, reconsiderarea raportului dintre verbele a fi şi a avea. Constantin Noica spune că noi ca popor aparţinem verbului a fi, că preţuim, aşadar, valorile spiritului, că suntem preocupaţi de propria noastră definire în raport cu lumea, cu universul, cu  Dumnezeu… Am avea motive să fim optimişti. Situaţia s-a mai schimbat, însă. Astăzi societatea românească s-a deschis către societatea de consum, iar interesul principal a devenit acela de a avea, de a acumula mai mult şi mai mult. Ancorarea în pragmatic ne ţine departe de esenţe, de metafizica existenţei. Renaşterea spirituală presupune reinstaurarea dimensiunii metafizice a existenţei, apropierea de valorile spiritului fără, bineînţeles, să ignorăm valorile materiale. E vorba de o echilibrare a balanţei pentru ca material şi spiritual să fie complementare într-o lume în care dualitatea este o regulă şi un principiu.

Ion Bădoi:
Incercăm acest dialog după data de 11 Septembrie 2001, dată ce va rămâne cu certitudine ca o bornă de hotar în relaţiile internaţionale, dar şi după alegerea lui Barack Hussein Obama ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Atacurile teroriste asupra simbolurilor Americii au fost îndreptate nu numaiîmpotriva poporului american, ci chiar împotriva civilizaţiei. Este civilizaţia noastră atât de fragilă încât să se clatine la prima adiere de vânt criminal?

Ana Dobre:
Nu, nu este fragilă civilizaţia occidentală la valorile căreia aderăm şi noi. Acest tragic eveniment, cel de la 11 septembrie 2001, trebuie, cred, văzut ca un alt semnal de alarmă. Este o consecinţă a incomunicării eficiente, a devalorizării cuvântului, a mesajului pe care el poate să-l transmită. După atâtea secole, ar fi trebuit să fim toţi pacifişti. Se pare că în fibra umană este înscris şi instinctul autodistructiv. Pesimiştii cred că omenirea se va autodistruge şi un argument al lor este şi evenimentul acesta atât de controversat, atât de fantezist prin scenariile care au vrut să-l explice. Dacă pot fi pesimistă, uneori, când e vorba de un destin individual, când e vorba de destinul colectiv al speciei noastre devin optimistă. întotdeauna, omenirea a ivit în rândurile ei un luptător care să-i salveze idealurile. Aşa a putut merge înainte străbătând secolele. Preşedintele nou ales al Americii, Barack Obama poate fi omul providenţial căci, ca în poveşti, el vine dintre cei care au cunoscut durerea şi nu poate rămâne indiferent când o întâlneşte, lată că povestea lui Mark Twain despre prinţ şi cerşetor poate fi posibilă în lumea reală, cu regulile lumii reale. Prinţul există. îl vom vedea cât de bun luptător este. Căci, aşa cum a spus şi el, acesta nu este finalul luptei. Este doar începutul. Misiunea lui este mare, speranţele sunt mari. Cred că se va situa de partea valorilor vieţii, apărător al civilizaţiei.

Ion Bădoi:
Ce rol credeţi că are credinţa în viaţa noastră, în relaţiile dintre oameni?

Ana Dobre:
Credinţa este esenţială în viaţa noastră fie că e vorba de credinţa în Dumnezeu, fie de aceea în ideal, în valorile spiritului. Ea ne întreţine speranţa şi ne motivează dorinţa de a merge mai departe. Credinţa este ultimul refugiu atunci când viaţa sau oamenii ne rănesc. Când nu transmită. După atâtea secole, ar fi trebuit să fim toţi pacifişti. Se pare că în fibra umană este înscris şi instinctul autodistructiv. Pesimiştii cred că omenirea se va autodistruge şi un argument al lor este şi evenimentul acesta atât de controversat, atât de fantezist prin scenariile care au vrut să-l explice. Dacă pot fi pesimistă, uneori, când e vorba de un destin individual, când e vorba de destinul colectiv al speciei noastre devin optimistă. întotdeauna, omenirea a ivit în rândurile ei un luptător care să-i salveze idealurile. Aşa a putut merge înainte străbătând secolele. Preşedintele nou ales al Americii, Barack Obama poate fi omul providenţial căci, ca în poveşti, el vine dintre cei care au cunoscut durerea şi nu poate rămâne indiferent când o întâlneşte, lată că povestea lui Mark Twain despre prinţ şi cerşetor poate fi posibilă în lumea reală, cu regulile lumii reale. Prinţul există. îl vom vedea cât de bun luptător este. Căci, aşa cum a spus şi el, acesta nu este finalul luptei. Este doar începutul. Misiunea lui este mare, speranţele sunt mari. Cred că se va situa de partea valorilor vieţii, apărător al civilizaţiei.

Ion Bădoi:
Ce rol credeţi că poate avea CREDINŢA între A CLĂDI şi A DISTRUGE?

Ana Dobre:
Credinţa este incompatibilă cu verbul a distruge. între a clădi şi a distruge există aceeaşi legătură ca între a iubi şi a urî. Prin urmare, credinţa este iubire, iar în iubire clădeşti: o biserică, o casă, o familie, o prietenie, o viaţă. Opusul echivalează cu ura şi distrugerea. Te distrugi pe tine mai întâi, îi distrugi pe alţii. Propria ta distrugere ar trebui să dea de gândit. îndemnul biblic - întoarce şi obrazul celălalt - este superb pentru a evidenţia valoarea iubirii. Căci, la început a fost iubirea şi când nu va mai fi nimic, tot iubirea va fi între a clădi şi a distruge, credinţa poate fi autocenzură, bariera morală care să ne ţină de partea binelui, a frumosului, a iubirii. Pentru a nu ne lăsa cuprinşi de rău. Am deveni nişte monştri.

Ion Bădoi:
Apropierea României de structurile europene, contopirea României în structurile europene va fi şi o apropiere până la o eventuală contopire a ortodoxismului cu catolicismul?

Ana Dobre:
îmi place să văd această apropiere, aderare, integrare a României ca pe o şansă de a ne afirma propriile valori, de a aduce în marele cor al naţiilor vocea  noastră   unică, inconfundabilă. Ortdoxismul este o coordonată esenţială a fiinţei naţionale. Odată cu el, ar dispărea şi limba naţională, limba română. N-ar fi păcat ca după un urcuş atât de greu prin istorie să renunţăm de bunăvoie la ceea ce ne-au lăsat antecesorii noştri? Zilele acestea sărbătorim 500 de ani de al tipărirea Liturghierului, prima carte tipărită în ţara noastră, deşi în limba slavonă şi 320 de ani de la prima tipărire integrală, în 1688, a Bibliei. După ce ne-am recucerit dreptul de a avea slujbă religioasă în limba română, după ce au apărut cărţi de cult şi laice în limba română, e atât de uşor să renunţăm? Ceilalţi ar avea motive să ne dispreţuiască. Cred că vom câştiga respectul Europei dacă ne vom apăra şi susţine valorile naţionale, cele care ne individualizează. Specificul naţional este emblema, însemnul nostru de nobleţe.

Ion Bădoi:
Se pare că poporul român este perceput ca un popor conservator, care face mai greu pasul spre nou, spre viitor. Este bine, este rău?

Ana Dobre:

Un popor conservator, nu. Dar un popor care se autodevorează, da. Legendele noastre - Meşterul Manole, Mioriţa - spun ceva despre noi, despre modul nostru de a privi viaţa. Străinii ne văd prin prisma fatalismului oriental care înseamnă absenţa acţiunii şi acceptarea destinului după principiul „Aşa a vrut soarta…” Legătura dintre generaţii nu se sudează. Permanent aruncăm la coş ceva, convinşi că lumea începe cu noi. Nu începe. Oricum, cred că merităm ce ni  se întâmplă pentru că nu ştim să preţuim ceea ce trebuie preţuit. Nu avem cultul valorilor, distrugem tot ce este valoros. Uitaţi-vă la personalităţile noastre -Eminescu, Nicolae lorga etc.

Răul acesta poate fi surmontat pentru a face să triumfe ceea ce Mircea Vulcănescu numea dimensiunea românească a existenţei. Acest lucru îl pot realiza idealiştii, adică nonpragmaticii, oamenii care-şi mai permit să şi viseze, să străbată întunericul timpului necunoscut cu flacăra fanteziei lor şi să lase, astfel, urme adânci care să nu se poată şterge.

Văicăreala aceasta, prezentă şi aici în aceste rânduri, ţine de fibra naţiei. Plângem pentru că ne place să nu ne uităm durerea, învingătorii îşi uită durerile şi merg mai departe căci viaţa este înainte nu îndărătul nostru. Nu dau sfaturi nimănui - nu-mi permit şi apoi ştiu că orice sfat este dat pentru a fi călcat. Cred, însă, că pasul înainte de care vorbiţi îl poate face doar clasa politică, ea având şi puterea de decizie. Noi putem să facem tot felul de scenarii, unele mai spectaculoase decât altele. Iar ca să scăpăm de senzaţia copleşitoare a pierderii vremii putem să facem din aceste fantezii subiect de literatură…Ne creăm propriul spaţiu în care să ne refugiem.

Politicienii fac istoria, oamenii de cultură o imaginează. Nu este nimic injurios în aceste delimitări căci fiecare om are menirea lui, iar societatea se constituie, se formează, evoluează prin contribuţia fiecăruia. Ar trebui să le echilibrăm. împreună putem muta munţii. Nu există

în societate segmente privilegiate. Toţi suntem necesari. Dacă nu ar fi măturători, ne-ar invada gunoaiele…Vom progresa când vom înţelege că şi gunoierul, şi poliţistul, şi ministrul, şi profesorul, şi doctorul sunt indispensabili. Nu ne putem lipsi de niciunul dintre ei. Nu cred că există vreo ţară pe lumea aceasta în care primul ministru să injurieze o categorie socio-profesională. La noi e posibil. Te revoltă acest fapt. Ce poţi face ca individ, ca simplu cetăţean”? Dacă vei avea curajul să evidenţiezi măcar aspectul ceilalţi te vor marginaliza, chiar te vor acuza pe tine că nu ştii să-ţi ţii gura. Are Marin Preda un eseu cam pe această idee. Povesteşte el că stătea la coadă la galoşi(vă mai amintiţi gumarii aceia care ne integra în valorile civilizaţiei occidentale?

Ion Bădoi:
Credeţi că sunt suficienţi cei 20 de ani avansaţi de „celebrul” prezicător pentru a  ne integra în valorile civilizaţiei occidentale?

Ana Dobre:

Douăzeci de ani de tranziţie au fost necesari ca să apară clasa bogaţilor şi pentru ca să se adâncească decalajele dintre clase şi categorii sociale. în douăzeci de ani am pierdut şi ceea ce a fost bun în comunism.

Ca să ne integrăm cu adevărat în structurile europene, adică să ajungem din urmă Germania, de exemplu, ne trebuie o sută de ani. Dar mutaţia nu poate veni decât din interior, la nivel de mental şi de conştiinţă, de disciplină şi responsabilitate. Trebuie să fim mai exigenţi şi mai intoleranţi, să nu mai admitem că se poate şi aşa. Nu trebuie să se poată oricum…

Ion Bădoi:

Care sunt evenimentele care, ating ându-vă, dumneavoastră profesorul, scriitoarea, femeia, omul Ana Dobre, resimţiţi nevoia imediată de a le da o replică?

Ana Dobre:

Cel mai mult mă deranjează nedreptatea. Am un cult pentru dreptate căci aceasta înseamnă normalitate. Anormalul poate să te facă să admiţi negrul ca fiind alb. Eu nu o voi putea face niciodată. Trebuie să mă admit aşa. Nu pot să-i fac pe alţii să mă admită aşa. în orice situaţie aş fi, dacă sunt martorul vreunui act de nedreptate fie oricine în situaţie, prieten, cunoscut sau necunoscut mă sesizez din oficiu. Nu trebuie să-mi spună cineva să iau atitudine. O fac pur şi simplu, convinsă de adevărul şi necesitatea intervenţiei mele. Am acest idealism civic, din păcate vor spune mulţi, din păcate mi-o spun şi eu uneori. Aceste luări de atitudine sunt taxate de unii drept acte de răutate din partea mea. Oamenii care au spirit critic, care nu trec sub tăcere superficialităţile, nulităţile sunt, nu-i aşa, oameni răi. Confuzia aceasta se produce pentru că ei nu ştiu ce este răutatea, nu disting între spiritul critic şi răutatea gratuită. Apoi, pot să-mi permit să critic pentru că eu, individul intrepid, fac ceva, şi, prin aceasta, lumea se mişcă altfel, poate progresa. Societatea nu a progresat prin spiritele obediente, umile, prin cei cuminţi, ci prin cei care au spus nu la momentul potrivit. Nedreaptă este şi cocoţarea nulităţilor pe trepte ierarhice pe care nu le merită nici acum, nici de acum în o mie de ani. Nu au nicio contribuţie meritorie în profesia lor, dar sunt specialişti şi formatori pentru toate lucrurile inutile. Doctori în datul muştelor afară din Cişmigiu, vorba lui Caragiale, dar plini de importanţa misiei lor…
Aşadar, resimt nevoia imediată de replică la orice eveniment, situaţie în care se instalează nedreptatea. Căci în aceste situaţii, nedreptatea sfidează bunul simţ, prejudiciază mersul normal înainte.

Ion Bădoi:
Ce preţ şi ce rol are demnitateaîntre coordonatele societăţii contemporane?

Ana Dobre:
Rolul fundamental. Când am pierdut totul, ne rămâne demnitatea. Dacă o terfelim şi pe aceasta, merităm să murim. Rostul nostru pe lume, sub soare este acesta: să ne păstrăm verticalitatea, să înfruntăm încercările vieţii cu demnitate. Are Sofocle un vers minunat în tragedia lui Antigona: în lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s…lar frumuseţea omului rezidă în demnitate. E o valoare la care mă raportez mereu, după care evaluez lumea, mă autoevaluez.

Ion Bădoi:
Stimată Ana Dobre, să ne închipuim că un anume eveniment din Istoria românilor ar depinde de noi. Pe care dintre ele l-aţi regândialtfel?

Ana Dobre:
Aş schimba ziua de 28 iunie 1883. Poate Mihai Eminescu ar fi trăit cât Goethe şi astăzi am fi avut un filmuleţ cu chipul şi cu vocea lui, despre care contemporanii spun că era minunată…

A consemnat
Ion BĂDOI

“Nu renunţ la valorile în care cred pentru că sunt singurul meu punct de sprijin, cele care mă susţin, care-mi dau putere, tărie, forţă, demnitate”

        Născută la Iveşti, judeţul Galaţi, la 19 octombrie 1958, Ana Dobre este licenţiată a Facultăţii de Filologie, secţia română-franceză din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Are colaborări la numeroase reviste precum Meandre, Caligraf, Luceafărul, Viaţa Românească, Saeculum/Prosaeculum, Sud, Porto-Franco, Ex-Ponto. Cărţi publicate: Rinocerii şi Don Quijote(2007) şi Utopiile realului(2007); inclusă în volumul antologic Mărturisirea de credinţă literară(2008) cu eseul Fragmentarismul ca totalitate. În pregatire, volumul Rinocerii şi Don Quijote, ediţia a Il-a adaugită.

“În ceea ce am putut scrie, am căutat să mă clarific, să mă explic pe mie mie însemi. Nu dau lecţii, nu am dat lecţii nimănui. N-am încetat să caut ceva: propria mea identitate. Nu am fost întotdeauna încântată de ceea ce am descoperit. Dar simt că această îndârjită căutare are un sens. De aceea nu pot decât, asemenea lui Sisif, să urc muntele meu zi de zi, înainte pe drumul destinului meu”.

Ion Bădoi:

Sunt multe întrebările care trebuie, aşa cum spunea un mare poet, să ne scuture conştiinţele. Ar trebui să trăim un timp al concretului, al faptelor pilduitoare, un timp pe care ŢARA îl aşteaptă ca pe un examen de maturitate. Aşa că, stimată Ana Dobre, vom începe abrupt această discuţie şi vă voi întreba direct: Ce faceţi dumneavoastră pentru ŢARĂ?

Ana Dobre: Cred că ar fi mai bine să spunem: să ne cutremure conştiinţa… Îmi puneţi o întrebare şi grea şi complexă. J. F. Kennedy a spus aceste cuvinte memorabile: Nu te întreba ce face ţara pentru tine. Întreabă-te ce faci tu pentru ţară… Necesită un răspuns detaliat. De aceea, aş vrea să reamintesc contextul social-politic şi cultural din ultimii ani. Mai ales după 1990, în ţara noastră s-au ivit mai multe Românii: România strălucitoare şi glamoroasă a proaspăt îmbogăţiţilor, România parveniţilor, a noilor ciocoi cu maşini scumpe etc., România „structurilor ticăloşite”… Aceasta este România cea mai zgomotoasă care ocupă toată scena încât pare că doar ei există. Dar există şi o Românie mai puţin vizibilă, cea a idealiştilor, a căutătorilor de comori spirituale, valori eterne cu care trecem peste timp. Este România profundă despre care vorbea Octavian Paler. Nu este zgomotoasă, are bucuriile ei pe care le împărtăşeşte într-un cerc restrâns de împătimiţi ai ideii. E o Românie sceptică, mefientă şi, uneori, defetistă căci neîncrederea în posibilităţile de redresare a societăţii a atins cote alarmante. Tendinţa este de detaşare, de îndepărtare. Mă tem că o anume mizantropie a cuprins pe mulţi dintre aceştia, mizantropie ce provine din convingerea că nu se mai poate face nimic.Există, apoi, o Românie tăcută, România milioanelor de oameni harnici care muncesc pământul acestei ţări bogate pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, cei datorită cărora putem găsi la supermarket tot ce ne doreşte sufletul. E România oamenilor simpli care ne păstrează şi tradiţiile, şi obiceiurile, şi limba. Au, sunt convinsă, şi ei bucuriile lor, dar şi multe neajunsuri. Sunt furnicile şi albinele acestui neam.

Ce fac eu pentru ţară? În primul rând, ca profesoară de limba şi literatura română, mă străduiesc să fac din profesia mea o vocaţie. Iubesc literatura noastră şi pe cei care au făurit-o. Modul în care cei mai mulţi şi-au trăit viaţa constituie un model exemplar. Am putea învăţa de la ei ce înseamnă dăruirea în munca ta. Făcându-ţi bine munca ta contribui, de fapt, la progresul ţării tale. Fiecare la locul său de muncă ar trebui să se dăruiască, dăruind roadele acumulărilor sale. Iubesc generaţia paşoptistă, generaţia care a dăruit României totul şi a făurit România modernă.

Prin articolele de atitudine pe care le-am publicat în ultimul timp, am căutat să-mi exercit dreptul de a avea o opinie, de a-mi exercita libertatea cuvântului, dreptul de a-mi exercita spiritul critic. Am fost convinsă că adevărul meu ar putea fi şi adevărul altcuiva. Am crezut că atrăgând atenţia asupra unui aspect, se va schimba ceva…Nu a fost aşa. Răul social care mi-a provocat luarea de atitudine a continuat să existe şi chiar a proliferat. Ce poate face o profesoară?!

Personal, nu mai am nici un fel de aşteptare sau iluzie. Poate că valorile în care cred nu sunt şi valorile lumii în care mi-a fost dat să trăiesc. Nu renunţ la ele pentru că sunt singurul meu punct de sprijin, cele care mă susţin, care-mi dau putere, tărie, forţă, demnitate. Societatea mi-a dat de înţeles că nu are nevoie de mine. Poate că ţara are încă nevoie de mine. Nu am căzut în starea de prostraţie. Dimpotrivă. Am continuat ca şi cum pe scena lumii pe care mă aflu, toată lumea mă aplaudă.

Ion Bădoi:

Sunt tot mai mulţi specialişti, din diferite domenii, care sunt de acord că migraţia, conflictele etnice, criminalitatea, intoleranţa religioasă etc., reprezintă fenomene sociale tot mai greu de ţinut sub control. Trăim, doamnă profesoară, într-o societate scăpată de sub control?

Ana Dobre:

Modul în care cei mai mulţi percep realitatea românească este acesta: o Românie scăpată de sub control şi pentru care nu mai există nici un fel de speranţă. Când vezi la ştiri că sunt poliţişti care s-au aliat cu hoţii, judecători care fac strâmbătate, politicieni care injuriază categorii socio-profesionale în bloc, fără discernământ, şi nu sunt traşi la răspundere pentru calomnie, ce-ţi mai rămâne să aştepţi sau să speri?… Ultima temă, tratată pe toate canelele de ştiri a fost majorarea salariilor profesorilor. N-am văzut niciodată atâta dezlănţuire de furie, de ură, dispreţ la adresa unor oameni datorită cărora chiar cei care-i contestau au ajuns ce-au ajuns. Dacă profesorul chiar este un parazit să închidem şcolile, şi fiecare să se formeze singur. A recunoaşte efortul unui om care a contribuit la clădirea personalităţii tale este semnul unei superiorităţi a conştiinţei. Mare parte dintre cei care ne conduc nu sunt la înălţimea misiei lor. Politica nu este vocaţia lor. Este afacerea lor. Ne-au demonstrat-o. Cei tineri au şansa tinereţii lor. Protestează plecând. Noi, cei, mai în vârstă, nu o mai putem face. Ne leagă propria noastră neîmplinire. Societatea operează, în procesul de selecţie profesională, cu alte criterii. Nu performanţa profesională contează, ci partidul din care faci parte. Dacă nu faci politică, nu ai nici un fel de şansă. Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea cine ne sunt şefii. Cu mici excepţii, suntem  înconjuraţi   de personulităţi profesionale. Ne rămâne orgoliul realizării profesionale, ultimul ţărm al demnităţii noastre ca oameni.

Ion Bădoi:

Trebuie să recunoaştem că evenimentele din Decembrie 1989 (poate a fost Revoluţie, poate a fost Loviluţie, istoricii se vor pune de acord până la urmă!) au găsit România izolată din punct de vedere economic, tehnologic şi chiar cultural. Rarele ieşiri ale oamenilor români de cultură în Occident, uimirea vest-europenilor la puritatea tradiţiilor româneşti, rezultatele excepţionale în câteva domenii de activitate ca sportul, teatrul etc. nu au reuşit să asigure conectarea României la structurile civilizaţiei. Accesul la informaţie şi, din ce în ce mai rapid şi mai performant, la tastatura calculatorului, poate fi asemuit ca o trezire sau ca o renaştere?

Ana Dobre:

Revoluţia ne-a adus un mare dar: libertatea de exprimare, libertatea cuvântului. Dar dorinţa noastră de a fructifica acest dar vine în contradicţie cu disponibilitatea spre linguşeală levantină a unor indivizi care au putere de decizie. Efectul, în faţa unei astfel de situaţii, este tendinţa de a ne autocenzura pentru a ne proteja. Adevărul nu este niciodată o marfă căutată. Cei mai mulţi dintre oameni îşi reprimă revoltele. Shakespeare făcea elogiul minciunii. Ne face să trecem mai uşor prin viaţă, ne protejează. O minciună meşteşugită e mai de preţ decât adevărul căci este mai dorită. Sunt şi oameni care-şi asumă riscul de a arăta lucrurile într-o altă lumină, de a afirma propriul adevăr. Fac bine, vă întreb?

Permanenta refulare poate duce la autodispreţ. Ajungi să nu te mai suporţi pentru infinitele laşităţi. Poate de aceea, pe stradă vezi oameni încruntaţi, încrâncenaţi. Cineva venit recent din Franţa îmi spunea că a fost uimit să vadă oameni zâmbitori pe stradă, în magazinele, muzeele în care a intrat.Prin urmare, am câştigat ceva la Revoluţie, dar ne este teamă să ne mai folosim de acest avantaj. Ne retragem în spaţiul privat, în culcuşul nostru, şi ne valorizăm viaţa după grila proprie. E un mare dezavantaj pentru societate când individul se retrage din arenă căci este ştiut că progresul se naşte din contradicţie, din polemică. Mi se pare că prea se aplică politica struţului. A ne face că nu vedem nu este o soluţie.

Internetul este extraordinar prin mulţimea de posibilităţi pe care ne-o oferă. Ai lumea întreagă în casa ta. Acesta este un avantaj. Dezavantajul este că ne transportă într-un spaţiu virtual şi ne îndepărtează de lumea reală. E o formă de evaziune, iar evaziunea înseamnă apatie, dezinteres, absenţa entuziasmului. După părerea mea, nu putem vorbi de o renaştere. Ce-am pierdut şi ce-am câştigat prin internet? Renaşterea este un proces spiritual, or noi parcă murim în fiecare clipă cu toată presiunea social-politicului. Internetul aduce informaţia. Cunoaşterea nu ţi-o dă decât şcoala prin cultul pentru carte. Cred că este bine să îmbinăm cele două modalităţi de cunoaştere pentru că trebuie să urmărim să ne formăm nu să ne deformăm.

Sunt câteva domenii în care excelăm, mai ales domenii ale spiritului. Realizările intelectuale nu sunt apreciate în ţară. Consecinţa este exodul tinerilor valoroşi. Inteligenţele strălucite pleacă şi contribuie la progresul unor ţări deja în progres faţă de noi, iar noi ne luptăm cu personulităţile, ba le şi încurajăm. Adevăratul patriotism este să protejezi ceea ce este preţios în ţara ta aurul cenuşiu. Nu o facem şi trebuie să aşteptăm consecinţele în următoarea perioadă de timp.

Ion Bădoi:

Este pregătit poporul român să „înfrunte” această teribilă dezvoltare tehnologică, această provocare?

Ana Dobre:

Iată şi o întrebare optimistă! Cred în resursele spirituale ale naţiunii noastre. Nu numai că le „înfruntă”, dar se şi confruntă strălucit cu ele. Am citit undeva că în SUA cei mai căutaţi informaticieni sunt românii şi indienii(din India…). Performanţele lor sunt recunoscute de toată lumea. Avem oameni talentaţi şi merituoşi care nu sunt doriţi în ţară din varii motive. Acolo unde pleacă să se afirme profesional trebuie să fie cu cel puţin o clasă deasupra celor autohtoni. Şi sunt. Am încredere în inteligenţa noastră ca naţiune. Îmi pare rău doar că aceste inteligenţe nu sunt stimulate să rămână în ţară. Fac iar trimitere la generaţia paşoptistă: au învăţat în Franţa cei mai mulţi; aveau venituri care le permiteau să rămână acolo şi să se bucure de avantajele civilizaţiei. Nu au făcut-o. S-au întors, au pus umărul şi au pus bazele României moderne. Inteligenţă avem. Nu avem dragoste de români, de ţara noastră. Nu mai visăm împreună o lume mai bună, mai frumoasă, mai prosperă, iar o societate nu poate progresa fără generozitate şi entuziasm. Când vom mai avea norocul unei alte generaţii ca aceea a paşoptiştilor?…

Ion Bădoi:

Se vorbeşte tot mai mult şi mai nuanţat despre globalizare. Acum, când tehnologia aproape că pare de nestăpânit, când comunicaţiile au devenit planetare şi instantanee, GLOBALIZAREA poate fi asemuită cu un monstru sau cu un rău necesar? Sau este începutul unei noi civilizaţii? Sau este o nouă ordine mondială?

Ana Dobre:

Întotdeauna societatea românească a tânjit după Occident. Că i-am spus uniformizare, aliniere, sincronizare, globalizare, tendinţa a existat mereu. Vă amintiţi Însemnare a călătoriei mele de Dinicu Golescu? Cât entuziasm pentru ţările europene!

Dacă o raportez la fenomenul cultural, aş zice că ispita globalizării vine din afund de istorie. Umanismul, iluminismul, preromantismul şi romantismul românesc, realismul ş.a. sunt curente de gândire, ideologice şi literare, care atestă nostalgia occidentală în ciuda presiunii orientale. Am perceput Occidentul ca pe o adiere de nou, de schimbare în bine. E în spiritul progresului. Orientul a fost perceput ca o involuţie prin relele pe care le presupune. Începutul secolului al XIX-lea stă sub semnul acestei întoarceri. România modernă a trebuit să facă pasul hotărâtor şi să renunţe la anteriu, gugiuman, iminei pentru frac, pălărie şi mănuşi albe. Cred că nu trebuie să renunţăm la ceea ce ne individualizează. Frumuseţea acestei lumi stă în diversitate. Ne îmbogăţim sufleteşte în călătoriile pe care le facem pentru că acolo vedem altceva. Ce ne-ar mai atrage dacă am vedea aceleaşi lucruri, am mânca aceleaşi mâncăruri? …Ne sincronizăm/uniformizăm prin formele de civilizaţie; rămânem naţionali prin cultură, prin fondul nostru de spiritualitate. Poate că globalizarea este aspiraţia/ drumul nostru spre un nou tip de civilizaţie, dar orice exces poate fi nociv, distructiv. Principiul junimist este încă valabil: Să fim naţionali cu faţa spre universalitate!

Ion Bădoi:

Conectarea României la reperele civilizaţiei europene trebuie să se facă rapid, nu există cale de mijloc. Generaţia pe care o reprezentaţi - şiîn care mă regăsesc şi eu- a trecut prin câteva experienţe extraordinare (refacerea ţării după cel mai teribil conflict mondial, cu lipsurile materiale şi sechelele morale inevitabile, trecerea de la capitalism la socialism sau, mă rog, ce-o mai fi fost, şi apoi revenirea la valorile capitaliste).

Este posibilă această conectare pentru România?

Nu este o diferenţă prea mare între NOUL şi VECHIUL din noi?

Impactul nu va fi devastator?

Ana Dobre:

Vedeţi dumneavoastră, acum o sută şi ceva de ani, pe timpul lui Titu Maiorescu, se puneau aceleaşi probleme… Suntem chiar o societate care nu poate construi durabil? Maiorescu credea că ivirea lui Mihai Eminescu a rezolvat pentru totdeauna problemele literaturii române. Altfel spus, el credea, a avut această naivitate, că valoarea odată instituită descurajează de la sine nulităţile şi impostorii(sunt, desigur, cuvintele sale)… Aşa a fost? De ce nu construim pe fundaţiile generaţiilor precedente? Experimentăm mereu ca să greşim pe propria piele, nu învăţăm din experienţa celor care ne-au precedat. Ne lovim mereu de pragul de sus.

Generaţia noastră a avut bunici morţi în război, părinţi cu o copilărie nefericită şi frustrantă, iar bunicile nişte femei nefericite, neîmplinite. Nu ne-au crescut în ură, însă. Ne-au crescut cum au putut ei mai frumos. Am crescut cu poveştile, cu istoriile lor, cu aşteptările lor. Bunica mea l-a aşteptat pe bunicul, mort în 1944, pe frontul rusesc, până în 1967. Atunci i-a făcut cele trebuitoare mortului. A sperat că se va întoarce…Cum să nu te cutremure aceste drame? Părinţii noştri au fost fiii acestor oameni. Drama lor a fost de două ori mai mare decât a noastră căci ei au fost martorii războiului care le-a răpit părinţii, dar şi martorii şi, ulterior, actorii celuilalt război comunismul. Au învăţat să supravieţuiască şi să-şi clădească o viaţă în vălmăşagul istoriei. Da, cred că badea Gheorghe a boicotat istoria chiar dacă Marin Preda nu era de acord cu aceasta.

La rândul nostru, am fost şi noi martorii şi actorii unui mare eveniment istoric. Schimbarea pe care am aşteptat-o nu a venit însă. Valorile pe care le credeam uitate în conul de umbră al istoriei au rămas tot acolo. Nulităţile umplu scena. Glasul celor valoroşi se aude rar sau nu se aude deloc. Oamenii pe care îi alegem să ne împlinească aşteptările nu se ridică la înălţimea misiunii lor. Le lipseşte generozitatea, le lipseşte vocaţia.

Mi se pare că există o relaţie între anii ‘50 şi anii pe care îi trăim, prin confuziile valorice, în crâ n c e n a re, p ri n sp i ri tu l vindicativ. Nu cred că generaţia fiilor de comunişti trebuie să facă procesul comunismului. Pentru acest proces trebuie o puritate morală absolută şi nu avem astfel de oameni astăzi. Vechiul şi noul din noi. Problema n-ar trebui să se pună la nivel de individ, ci la nivel de colectivitate. E mereu o relaţie de interdependenţă între ele. N-aş renunţa la anumite lucruri. De exemplu, selecţia riguroasă la intrarea în învăţământul superior. Astăzi se intră cu buletinul şi se iese tot aşa într-o măsură covârşitoare. E nou, dar este bine? O diplomă ar trebui să se obţină foarte greu ca să funcţioneze responsabilitatea şi exigenţa în exercitarea profesiei. Confruntarea dintre nou şi vechi nu este devastatoare dacă rămânem lucizi, deschişi pentru problema binelui general.

Impactul nu este devastator la nivel individual, ci la nivel colectiv. E prea mare confuzia de planuri, de valori. Prea multe forme fără fond. Încă! Iar naivul de Titu Maiorescu credea că a rezolvat problema în timpul vieţii sale, de aceea s-a orientat spre altceva, mergând dinspre literatură spre politică.

Ion Bădoi:

Credeţi în prietenie, Ana Dobre?

Ana Dobre:

Cred în prietenie cum cred în alte valori - frumos, bine, adevăr, dreptate, familie, iubire. Sunt valori constituite de-a lungul evoluţiei societăţii omeneşti. Astăzi, cred în prietenie, dar nu mai cred în prieteni. Cei pe care îi am au rămas în urma unei selecţii. Nu eu am făcut selecţia. A făcut-o timpul, au făcut-o împrejurările. Cei care nu mai sunt în preajma mea nu mi-au fost niciodată prieteni, deşi un timp au creat o falsă aparenţă. Îmi este mult mai bine fără ei. Nu-i regret. Îmi pare rău doar de timpul pe care l-am irosit în compania lor, cândva

Ion Bădoi:

Dacă prietenia se bazează pe înclinaţii, pasiuni şi interese comune, iar interesele se schimbă teribil de repede, suferă relaţiile de prietenie? Este necesar să ne facem alţi prieteni, mai avem timp de consolidarea altor prietenii?

Ana Dobre:

Adevărata prietenie se bazează pe înclinaţii, pasiuni comune. Nu ştiu la ce fel de interese vă referiţi. Într-o prietenie nu are ce căuta cuvântul interes. Cred că e vorba mai degrabă de idealuri comune. Adevărata prietenie este o comuniune sufletească. E aşa de rară, încât atunci când este trebuie să faci efortul de a o menţine aşa pură, frumoasă, atemporală. O astfel de prietenie a fost cea dintre Eminescu şi Creangă. Au avut vreun interes comun aceşti oameni? Au avut preocupări comune, au iubit aceleaşi lucruri, s­au preţuit cunoscându-şi fiecare limitele, acceptându-le. Au fost cinstiţi cu ei înşişi. E aceasta o prietenie ideală.

O prietenie pe bază de interese comune nu este prietenie. Numiţi-o cum vreţi, dar nu prietenie: cumetrie, afacere. Nici într-un caz prietenie. O altă confuzie de valori. Am constatat pe parcursul vieţii mele că sunt indivizi care te vor lângă ei nu că ţin la tine sau îţi sunt prieteni, ci ca să te poată controla pentru a-şi vedea ei de interesele lor şi pentru a te contracara pe tine. Vor să te ţină sub control, te vânează, te exploatează. Au viclenia individului inferior. Am avut în preajma mea, la un moment dat o asemenea persoană. Împrejurările au decis şi azi mulţumesc cerului că nu mai face parte din viaţa mea. Ca-n povestea despre prietenie a lui Anton Pann şi mie ursul mi-a şoptit să nu mai călătoresc cu asemenea prieteni. Mai bine lipsă. Viaţa mea e mai frumoasă fără o astfel de persoană. Va trebui să-şi poarte mai departe povara meschinăriei şi a trădării. Eu nu am ce să-mi reproşez. Fiind o fire francă, de o sinceritate enervantă nu am nimic de ascuns. E o chestiune de demnitate modul în care te delimitezi de falşii prieteni.

Ca să nu mă mai las înşelată de oameni, am ales cărţile. Ele nu m­au trădat niciodată. Iar prietenii pe care îi am, ştiu că mă acceptă aşa cum sunt, nu trebuie să mă falsific pentru a le fi pe plac. Nu aş renunţa niciodată la valorile mele, doar pentru a fi pe placul nu ştiu cui. Prietenie nu înseamnă renunţare la tine. Prietenia este prilejul pentru a te descoperi.

Ion Bădoi:

Vă mărturisesc că am investit extraordinar de mult în această instituţie numită Prietenie. M-am pus necondiţionat la dispoziţia prietenilor, am zidit temeinic la temelia multor cariere şi demnităţi. Să vă mai spun că l-am urmat pe Schopenhauer care spunea că „e mai ruşinos să nu ai încredere într-un prieten decât să fii înşelat de el”? V-auînşelat prietenii, Ana Dobre?

Ana Dobre:

Am avut, recunosc, această experienţă. Îmi dau seama că nu au meritat prietenia mea, dăruirea, sufletul meu. E mai bine pentru mine că aceşti indivizi nu mai sunt lângă mine. Fără ei, cu familia mea, cu cărţile pe care le-am citit, cu iluziile, cu ideile mele, cu prietenii care mi-au rămas am descoperit alte valori, mi le-am consolidat pe celelalte. Nu m-am consolat, nici nu m-am resemnat. Am scris despre aceste experienţe şi m-am eliberat. Nu păstrez răul în mine. Îl exorcizez. Când ai cărţile lângă tine, ce altceva te-ar mai putea răni?

Nu l-aş urma pe Schopenhauer în această idee. Un prieten trebuie să ştie că nu se poate baza la nesfârşit pe dragostea ta pentru el. Aşa că să-l lăsăm şi pe el, pe prietenul conjunctural, să experimenteze ruşinea. Asta, bineînţeles dacă o are.

Ion Bădoi:

Ce rol credeţi că mai are Morala în secolul XXI?

Ana Dobre:

Observ că daţi un sens înalt acestor noţiuni morale scriindu-le cu majusculă. Societatea s-a constituit pe un sistem de valori morale. Altfel, homo homini lupus. Da, oamenii ar fi între ei ca lupii, ne­am sfâşia. Morala este bariera, cenzura pe care spiritul o pune instinctelor. Cu morala nu te naşti. O dobândeşti prin educaţie în familie, în şcoală, la biserică.

Nu poate exista progres fără morală. Astăzi degringolada morală explică toată confuzia de valori şi de planuri. Aceasta funcţionează sistematic la nivel general şi coboară până la nivelul individului. Este moral un individ care acceptă un loc, o funcţie deşi nu le merită, deşi nu are pregătirea, nici competenţele, nici diligenţele necesare? Ieşirea din starea de confuzie în care ne complăcem este condiţionată de morală, de o înaltă etică în care respectul pentru adevăr să fie reperul fundamental. Altfel, indivizi cinici ne vor forţa să ne convingă că în absenţe se clădesc prezenţe.

(Continuare în numărul viitor)