Categorized | Opinia mea

„Statul român este, , în acest moment, foarte slab…

Posted on 17 March 2018

                                          Dialoguri fundamentale

           

                                 cu

                                           d-l Acad.  Ioan-Aurel POP

                         istoric, prof. univ.dr., rectorul Univ. Babeș-Bolyai

                    „Statul român este, , în acest moment, foarte slab și se lasă dominat de alte forțe.”

Ion BĂDOI – Domnule Acad. Ioan-Aurel Pop, există studii temeinice, reale, dar și o stare tot mai pronunțată de neliniște a românilor, care confirmă aceste studii, despre o anumită pierdere a controlului de către statul român asupra unor zone locuite de o populație minoritară, mă refer la cea maghiară, despre ”retragerea statului român din fața propriilor răspunderi, de pe propriul său teritoriu”.

       Își abandonează statul român teritoriul și populația românească din dorința unor vremelnici politruci de a guverna? Cum se vede această abandonare din inima Transilvaniei?

 

 

 

Acad. Ioan-Aurel POP – Statul român este, din păcate, în acest moment, foarte slab și se lasă dominat de alte forțe, unele ostile poporului român. Românii nu mai au azi încredere în principalele instituții (guvern, parlament, președinție, partide politice, justiție, educație, sănătate etc.) și nici în personalități, adică în „stâlpii societății” de odinioară (vorba lui Ibsen). Locul instituțiilor tradiționale a fost luat de improvizații, de surogate de instituții, de unele ONG-uri dubioase, de grupări semioficiale (interne și internaționale), iar personalitățile autentice au fost înlocuite cu anonimi, inculți, veroși, corupți, ariviști, mincinoși, incapabili. Chiar și lumea intelectuală românească, odinioară mult mai așezată, este influențată de scriitori și eseiști care se declară singuri „oameni subțiri” și „boieri ai minții”, care disprețuiesc pe față tot ceea ce este românesc, inclusiv creația noastră artistică și literară, care decretează că trecutul ne este plin de „mituri naționaliste”, care degradează utilitatea limbii române la înjurături, care ne caracterizează drept „masă informă”, cu spirit gregar, xenofobi și antisemiți din naștere etc. Cum să ne putem proteja, în aceste condiții, teritoriul național, cum să ne putem ține la respect inamicii care pândesc și acționează, cum să ne putem păstra moștenirea întreagă? În Transilvania, este o mare îngrijorarea printre românii care gândesc. Nu neapărat doar printre bătrâni, ci și printre tinerii care sunt acum și europeni, care văd ce se întâmplă în Marea Britanie, în Spania, în Olanda, în Ungaria, în Polonia, în Cehia și Slovacia etc. Se vede, fără să fii mare politolog, cum toate națiunile se retranșează în sine, își caută seva interioară, se apără de globalizarea totală, își întăresc instituțiile naționale, în vreme ce noi ne dăm de ceasul morții să fim altruiști, lacși, delăsători, până la naivitate și prostie. Dacă este să fim însă pragmatici și să nu ne plângem doar, autoritățile centrale, prin ceea ce permit ele în anumite zone din țară, încalcă sau eludează cu bună știință Constituția României. Cedările repetate și nejustificate ale autorităților române nu au condus la liniștirea spiritelor – deși standardele românești privind respectarea drepturilor minorităților sunt peste cele europene –ci la escaladarea pretențiilor unor organizații, până la cererea de autonomie teritorială. Or aceasta ar însemna revenirea la discriminările medievale, patronate de stăpânii de atunci contra românilor …

 

 

Ion BĂDOI -Nu mai este un secret pentru nimeni că se impune o guvernare care să aibă o Doctrină națională, că avem nevoie de adevărate elite care să slujească binele național, că avem nevoie de istorici care să ”redescopere” trecutul pentru a ne clădi un viitor demn.  Nu cumva se încearcă o anume auto instituire, dacă pot spune așa,  a elitelor, mai ales că recunoașterea publică, care ar trebui să fie suprema instituționalizare, întârzie?  Să nu uităm ce scria marele Liviu Rebreanu în urmă cu 90 de ani:” Sufletul românesc e cea mai mare minune a Istoriei. Zeci de neamuri străine l-au hărțuit și l-au schingiuit; veacuri multe a gemut subt multe stăpîniri vrăjmașe; popoare falnice s-au stins, împărății trufașe s-au prăbușit în jurul lui și peste dînsul: nimic nu i-a putut zdruncina credința în soarta lui și, cînd a venit ceasul, s-a înfățișat lumii mai unitar, mai sănătos, mai încrezător ca orice alt neam. Granițele silnice, care ne-au ciopîrțit sute de ani, n-au fost în stare să ne atingă inima.”

          Sunt speranțe că vom vedea cu propriii noștri ochi ceea ce văd ochii străinilor când descoperă sufletul satelor românești pe care, prea timpuriu, și uneori iremediabil, le-am maimuțărit în straie străine?

 

 

 

Acad. Ioan-Aurel POP – Dacă acceptăm că „veșnicia s-a născut la sat”, pentru noi, românii – și nu văd cum l-am putea contrazice pe Lucian Blaga – atunci trebuie să fim de acord că această „veșnicie” rurală ne-a păstrat peste veacuri și ființa națională. Lumea noastră românească s-a validat – cel puțin până în secolul al XX-lea – la țară. Așa de tare ne-am identificat noi, românii, cu satul, încât nici nu avem referințe spirituale despre oraș în creația populară și nici chiar în cea cultă, până în secolul al XIX-lea. Satul ne-a păstrat ființa și ne-a ajutat nu doar să trăim, dar chiar să dăinuim. Neclintirea satului a fost esențială pentru menținerea specificului nostru în fața atâtor tentative distructive, în fața asalturilor stăpânitorilor de altă limbă și credință, în fața tendințelor înglobante. Nu întâmplător, Lucian Blaga făcea „Elogiul satului românesc”, iar Liviu Rebreanu aducea „Laudă țăranului român”. Cum altfel, ar fi putut Blaga să nu strivească „corola de minuni a lumii” sau cum ar fi putut Rebreanu să-l pună pe Ion al Glanetașului să sărute pământul proaspăt arat? Orașul – cu foarte puține și discutabile excepții – nu a fost al nostru, al românilor, de-a lungul istoriei. În Țara Românească și Moldova, orașele nu au fost, până pe la 1800, altceva decât niște sate mai mari, niște îngrămădiri de case, unele mai arătoase, cu grădini în jur, cu acareturi și cu animale, aproape ca la țară. Orașul de model occidental – care a cucerit până la urmă lumea – adică orașul-burg, orașul înconjurat cu ziduri și orașul care a luptat pentru dreptul de comună (pentru libertate, pentru emancipare de sub stăpânii de pământ) ne-a rămas mereu străin, iar dacă a ajuns cumva printre noi el a fost adus de „oaspeții” germani în Evul Mediu. Nu e vorbă, ne-am fi adaptat repede și acestui mod de viață, viață urbană de-acum, dacă am fi fost obligați de împrejurări ori dacă am fi fost lăsați s-o facem! Noi suntem printre puținii din Europa care mai putem păstra satele, pentru că încă le mai avem, iar satele noastre nu sunt doar comori ale trecutului, ci și un mod de viață valid al viitorului, în fața poluării orașelor, a caldarâmului prea fierbinte vara și prea rece iarna, a aglomerării insuportabile, a înstrăinării, a nevoii de a spune „bună ziua” și a nu avea cui etc. Noi putem încă păstra satul – cât nu s-a distrus chiar de tot – cu arhitectura lui, cu obiceiurile lui, cu jocul și cu doina, cu mersul la biserică în straie românești etc. – cu anumite condiții: să oprim distrugerea satelor (făcută inclusiv prin kitsch) și să aducem în interiorul caselor facilitățile de la oraș, de la baie până la wireless.

                                                                      A consemnat

 

                                                                                 Ion BĂDOI

 

 

                                                                               (Va urma)

Arhiva

Activitate

Vizite: 2616104