Categorized | Prima Pagină, Românii

Satele și preoții ne-au păstrat și dezvoltat neamul

Posted on 14 March 2018

                                             Dialoguri fundamentale

           

                                                cu

                                           d-l Acad.  Ioan-Aurel POP

                         istoric, prof. univ.dr., rectorul Univ. Babeș-Bolyai

                         „Satele și preoții ne-au păstrat și dezvoltat neamul”

Ion BĂDOI – Stimate domnule Acad. Ioan-Aurel Pop, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a dialoga despre români, românism, soarta românilor atât din țară cât și din afara ei, despre limba română, despre demnitate și identitate națională. 

           Ce mai înseamnă să fii român?  Petre Țuțea spunea cu mândrie nedisimulată: “În grandoarea istorică a Poporului Român eu sânt o rotiță invizibilă. Dar sunt!”. Este o frumoasă și esențială declarație de dragoste față de neamul românesc, așa cum puțini au  reușit să rostească. Profesorul Petre Țuțea s-a pus în slujba poporului român, s-a umilit pentru neamul românesc, dar l-a și “certat” când a considerat că dă semne de “rătăcire”. Câți dintre români mai au curajul și tăria de a se „umili” în numele poporului român? Câți dintre oamenii politici, nu am spus politicieni fiindcă fac diferența între oamenii politici și politicieni, se mai pun în slujba interesului național, câți dintre conducătorii românii mai au curajul de a îmbrăca cu demnitate cămașa interesului național?

 

 

Acad. Ioan-Aurel POP –Să fii român înseamnă să ai o identitate națională românească, ceea ce nu este puțin lucru în lumea risipită de astăzi. Să fii român înseamnă să ai convingerea că ești român, altminteri totul rămâne o vânare de vânt. Iar convingerea aceasta se clădește din leagăn. Vorba lui Alexandru Davila, când scria despre datina străbună: „Pruncul de la sân o soarbe-n fiecare strop de lapte”. Apartenența la românitate se vede, formal, cel mai izbitor, prin limbă, iar apoi prin numele nostru venit de la Roma, prin credința că avem aceeași origine, prin religie și biserică, prin cultură, prin spațiul nostru vălurit. Dar ceea ce vă spun eu este teorie. A fi român înseamnă a percepe doina, a juca hora, a purta în suflet doruri, a te mlădia după spicele de grâu, a ști ce înseamnă „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai” și câte altele. Da, mă întreb și eu câți români mai simt pulsul lumii după doină și horă, câți mai știu ce este „Făt-Frumos din lacrimă”, câți mai tresaltă în „codrii vechi de brad”, câți mai pot plânge pe malul Oltului ori al Prutului? Eu știu că azi sunt și alte caracteristici ale românilor comune cu cele ale altor popoare, fiindcă ne-am omogenizat și ne-am globalizat. Din păcate, coerența și coeziunea care au făcut odată această națiune par stinse ori aproape stinse, dar altă formă de comunitate și de coagulare, mai puternică decât națiunea, nu s-a născut. Și arunci tot la românism și la România ajungem, adică la casa noastră, pe care ne-au făcut-o înaintașii și ne-au lăsat-o moștenire. Cum să ne lepădăm de ea și de ce? Dacă ar fi să ne luăm după politicienii veroși, după noii îmbogățiți, după jefuitorii pădurilor noastre, după hoții de suflete și după ademenitorii care ne cheamă spre alte meridiane, atunci ar trebui să ne luăm cu toții lumea în cap și, vorba lui Goga, „să ne mutăm în altă țară”. Iar a blama națiunea pentru conflictele care s-au purtat în numele ei este ca și cum a-i respinge iubirea, fiindcă ea ar fi declanșat Războiul Troian!

 

Ion BĂDOI – Eugen Doga, celebrul compozitor basarabean,  declara că nu reușim să ducem lucrurile la bun sfârșit fiindcă… nu avem urzeală.  Ce ne lipsește pentru a țese o partitură temeinică? Putem să fim sau să nu fim de acord cu Adrian Marino când scrie: „Suntem țara unde absolutul este imposibil. (…) Avem compromisul și adaptarea în sânge. Metoda de bază a existenței românului este combinația șmecherească practicată în proporții de masă, amestec de haos și șmechereală“, dar, în același timp, nu putem să nu admitem că avem, de-a lungul istoriei, figuri luminoase, care au contribuit la scrierea generoasă a istoriei europene.

 

Acad. Ioan-Aurel POP- Nu cred că se cuvine să fim chiar atât de pesimiști! Să nu uităm că până și Cioran, cel ajuns „pe culmile disperării”, a revenit, spre finele vieții sale pământești, la limba română, adică la patria sa și la românii săi pe care, în vremi de restriște, îi hulise. Nu am fost chiar așa de lipsiți de „urzeală”, altminteri nu puteam face România și nu puteam dăinui până acum. Și ce urzeală frumoasă am țesut – prin strămoși – la 1848-1849, încât tot „covorul” imaginat atunci s-a întins aievea pe hartă, de la 1859 până la 1918! Ce covor rotund de 300 000 de km pătrați aveam la 1918, încât nici măcar sobrul Blaga nu s-a putut abține să nu scrie „Poemele luminii”! Am fost inundați de lumina ivită atunci din sufletele noastre. Iar absolutul nu-l au nici alții, ci numai Dumnezeu. Noi, oamenii, tindem câteodată spre absolut și, când credem că l-am atins, acesta  devine mai părelnic „ca un vis de tinerețe printre anii trecători”, cum ar spune Alecsandri. Iar „adaptarea” și „compromisul” ne-au ajutat să trăim și să construim, să continuăm să avem casa noastră, cam ponosită multă vreme, dar a noastră. Ne-am dat câteodată cu cel puternic, dar numai așa am putut să rămânem, să nu fim striviți. Marele istoric Florin Constantiniu a scris demult un studiu memorabil despre alternarea dintre „politica de rezistență și cea de conciliere” în Evul Mediu românesc. Când ne potopeau turcii, acceptam plata unui tribut, ca să nu pierim, dar când se obrăzniceau turcii ne ridicam în frunte cu domnii și boierii noștri, ca să apărăm „moșia” cea mică și cea mare. Și nu ne-am lăsat cuceriți, ci ne-am închinat ca să fim protejați și să nu ajungem anihilați. „Capul plecat sabia nu-l taie” nu este un proverb de rușine pentru un popor mic și realist. Cu marile națiuni este, se pare, altfel. Dar noi nu am fost o mare națiune, cu idealuri imperiale, cu ieșire la mările și oceanele lumii, cu dorul expandării și al risipirii, cu pofta de câștig și de jaf, cu orgoliu de cuceritor și cu vocație de stăpân.Iar șmechereala este, într-adevăr, o degradare a capacității de adaptare dusă spre derizoriu, ridicol și facil. O avem, cumva, în tradiție și nu putem scăpa de ea. Câteodată, însă, ne-a scăpat și „șmechereala” de catastrofele pe care ni le pregătiseră alții. Ni se dă mereu exemplul sârbilor, care ar fi fost plini de demnitate, de mândrie și de orgoliu mereu. Dar, mă întreb și vă întreb, la ce le-au servit? Dacă orgoliul te conduce la destrămarea unei țări de 244 000 km pătrați și 23 de milioane de locuitori, la pierderea ieșirii la mare, la bombardarea capitalei și la izolarea de Europa, atunci cred că este mai bună adaptarea noastră. Iar o cauză a viețuirii noastre și a statutului nostru de cel mai numeros popor din SE Europei a fost, fără îndoială, dotarea noastră, atunci când a fost nevoie, cu buni conducători, cu o elită potrivită și pliată după nevoile românilor. Elita noastră – mai ales în Ardeal – nu a fost de extracție nobiliară (boierească), ci rurală și preoțească. Satele și preoții – cum a scris Iorga – ne-au păstrat și dezvoltat neamul și, până la urmă, ne-au făcut Țara …  

 

 

                                                                  A consemnat

                                                                         Ion BĂDOI

     

 

                                                                (Va urma)

Arhiva

Activitate

Vizite: 2616102