România, prin țările noastre românești, datează de o mie de ani!

Posted on 26 March 2018

                                          Dialoguri fundamentale

           

                                                                   cu

                                           d-l Acad.  Ioan-Aurel POP

                         istoric, prof. univ.dr., rectorul Univ. Babeș-Bolyai

      „România, prin țările noastre românești, datează de o mie de ani!”

 

 

 

Ion BĂDOI Cu tristețe și durere constat că românii din Transilvania nu s-au bucurat nici de dreptul elementar de a se ruga în limba lor maternă. În urmă cu câțiva ani, autoritățile maghiare din Sf. Gheorghe protestau cu vehemență împotriva stabilirii unor măicuțe la o mânăstire de lângă oraș, care doreau să îngrijească copiii sărmani de diferite etnii, pe motiv că “se schimbă îngrijorător componența etnică a zonei”!!! Este ceva nou în atitudinea ungurilor de acum și nu de foarte mult timp în urmă? Nicidecum! Când în 1790, românii din Cluj au dorit să-și zidească o biserică, ” consiliul orașului protestează sărbătorește împotriva clădirii acestui “oratorium” și declară că nu va permite niciodată ca pe hotarul orașului să se clădească biserică românească” ( Iakab Elek, KoșozsvartorteneteOkleveltar, III, Budapesta, 1888, nr. 309). Aceeași atitudine “prietenească” o au ungurii și în anul 1904, când Românii au cerut ca orașul să le dea un intravilan pentru noua Episcopie proiectată: ” Clujul este oraș unguresc și biserica  valahă iredentistă și antipatriotică nu- vrednică de favorul cerut, ci va veghia ca niciun Valah să nu se mai poată așeza în acest centru unguresc“. ( St. Meteș, Populația maghiară din Transilvania, în Revista Arhivelor, IV, 1940, pag.75). Mai pâlpâie candela credinței creștin ortodoxe în acele ținuturi românești! Până când, domnule profesor?

 

Acad. Ioan-Aurel POP – Cred că vă referiți, când vorbiți de măicuțele românce respinse de autorități, la micul oraș Odorheiul Secuiesc, odinioară centrul „scaunului mamă” al secuilor. În tot Evul Mediu și în mare parte din Epoca Modernă a existat interdicția pentru români de a-și construi biserici în incintele orașelor (sau, altfel spus, intra muros). De aceea, românii nici nu s-au putut stabili în orașe. Nu aveai cum să stai într-un loc în care nu erai dorit, erai socotit inferior și în care nu puteai merge la slujbă, nu te puteai cununa, boteza, înmormânta după cutumă și lege. Prejudecata contra românilor și contra bisericilor lor (deopotrivă ortodoxă și greco-catolică) s-a păstrat într-o oarecare măsură până azi printre unii maghiari, educați în spirit elitist, antiromânesc și iredentist. Conform celui mai recent recensământ, românii formează aproape 90% în România, iar minoritățile etnice restul. De aceea, țara se numește România! Cu alte cuvinte, românii – deși se risipesc peste tot în lume – sunt încă mulți în Țara Românească. Chestiunea nu este însă a majorității și nici a datelor medii ori statistice, ci a celor puțini și rămași tot mai puțini, discriminați, umiliți, neglijați din câteva mici regiuni. Aceia trebuie apărați de organele de stat care, dacă nu o fac, încalcă legile țării și comit o crimă contra propriului popor.

 

Ion BĂDOI –Așa cum scrieți Domnia voastră “cnezii și voievozii români (sau boierii din Făgăraș) aveau două posibilități: ori se puneau în slujba puterii, pretindeau acte de donație, deveneau nobili și, unii, se pierdeau pentru etnia lor, ori rămâneau la nivelul tradiției românești și răsăritene, adică își păstrau specificul etnic, dar decădeau social, se marginalizau. Desigur, față de aceste două extreme, existau o seamă de variante intermediare, detectabile și documentar. Însă românii nu s-au resemnat ușor cu soarta care le era trasată”. Și totuși, d-le Acad. Ioan-Aurel Pop, ca să cităm un mare poet “Totuși, unde-au fost românii/Când a fost tăiat Viteazul?”

Acad. Ioan-Aurel POP – Unul dintre acești români, un mic nobil hunedorean numit Daniel din Zlaști, cu ceata lui de țărani luptători, înaintea bătăliei de la Șelimbăr (28 octombrie 1599), a părăsit oastea principelui său (Andrei Bathory) și a trecut la principele român, Mihai. S-a scris atunci ca valahul la valah trage!

După ce Mihai a fost doborât de orgolioasa nobilime, Daniel a fost prins, condamnat, legat cu mâinile la spate de coada unui cal și târât în fuga animalului până la moarte; după aceea, trupul i-a fost tăiat în patru bucăți și expus la porțile a patru orașe, „spre a răspândi groaza printre români”. Atenție, nu era vorba de groaza printre supuși ori printre țărani, ci „printre români”! Ce să fi făcut, Domnule Bădoi, amărâții de români în această situație, când erau vânați ca animalele? Eu recunosc că este greu de înțeles și că numai dacă ai fost apăsat secole la rând de stăpâni de altă limbă și de altă lege, poți să ai o oarecare idee. Pe de altă parte, în viața cotidiană românii transilvani au trebuit să trăiască împreună cu asupritorii lor, să recurgă la compromisuri, fiindcă viața nu este făcută numai din eroisme. În același spirit, solidaritatea românilor – ca și altor neamuri – nu era în Evul Mediu și nici la 1600, ca cea din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Așa, pot întreba și eu unde-au fost românii munteni și olteni, boierii de neam cu care venise Domnul în Ardeal și care aveau menirea să-l apere la fiecare pas, căci îi juraseră credință … Noi nu trebuie să judecăm lumea românească de la 1600 după standardele noastre din 2018, fiindcă riscăm să greșim profund.

 

 

 

 

 

Ion BĂDOI –D-le Acad Ioan-Aurel Pop,, încă de acum 15 ani, pe diferite căi, am propus „factorilor decidenți” regândirea abordării istoriei noastre prin înființarea unui grup de 15-20 de studenți, care să fie instruiți în limbile clasice și moderne, latina, greaca, ebraică, arabă, maghiară, rusă, engleză, germană, franceză etc, apoi să fie trimiși în marile biblioteci ale lumii pentru studierea izvoarelor care fac vorbire de originea noastră, trecerea noastră prin istorie, atâta câtă este…Care este părerea Domniei Voastre?  Vă urmăresc cu mare atenție…

 

Acad. Ioan-Aurel POP – Lucrul este legitim, dar este foarte complicat. Încă înaintașii, în epoca interbelică, au gândit institute românești, gazde ale studenților români, la Paris, la Roma, la Veneția, la Atena, la Cairo chiar, la Locurile Sfinte. Ce a mai rămas din toate astea? Doar Accademia di Romania la Roma și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția! Și chiar și aceste două instituții sunt  puse sub egide nepotrivite, orientate spre scopuri străine și ineficiente. Statul român se dezinteresează total de erudiție, de arhive, de sursele noastre care zac în străinătate, de nevoia cunoașterii trecutului, fără de care nu putem să ne gestionăm prezentul și nici să pregătim viitorul. Eu sper ca, în viitorul apropiat, Academia Română să ia inițiativa în acest sens și să conducă la concretizarea ideii despre care vorbiți și pe care o susțineți.   

 

 

Ion BĂDOI –Domnule Acad. Ioan-Aurel POP, vă mulțumesc încă o dată pentru amabilitate, dar și pentru disponibilitatea Domniei Voastre de a ne aduce în memorie date cunoscute și, mai ales, necunoscute, din istoria noastră, aflată în mare cumpănă, pe care anumiți pseudo-istorici o doresc rescrisă după anumite interese sau chiar uitată. Vă rog să adresați cititorilor “Opiniei Teleormanului” câteva gânduri care să sporească dragostea pentru trecut și dorința de a-l cunoaște.

 

Acad. Ioan-Aurel POP – Gândul meu este, în aceste momente, spre cititorii dumneavoastră, spre locurile acelea din sudul țării care au păstrat denumiri istorice precum Vlașca (=Țara Românilor), Romanați, Teleorman. Acestor cititori le doresc spor în toate și împliniri. Fiind însă în anul Centenarului Marii Uniri (și nu al României, cum greșit se mai spune; România, prin țările noastre românești, datează nu de o sută, ci de o mie de ani!), mă gândesc la toți românii, de peste tot, care merită o soartă mai bună, care – atunci când le este greu, mai ales pe alte meridiane – trebuie să se înfrupte și din trecut, ca să câștige speranță, curaj și putința de a merge mai departe. Ca să trăim fizic, avem nevoie de mâncare, dar ca să trăim și spiritual avem nevoie de duh, de idei, de idealuri, iar acestea ne vin prin limba noastră, prin istorie, prin credința în Dumnezeu și în neamul nostru românesc.

 

                                                            A consemnat

                                                                    Ion BĂDOI

 

Arhiva

Activitate

Vizite: 2616105