Categorized | Patria noastră

România de pretutindeni

Posted on 27 March 2017

                                   România de pretutindeni

Săptămâna trecută, Parlamentul României a votat ca ziua de 27 martie – Ziua Unirii Basarabiei cu România – să fie declarată Sărbătoare Naţională, care de azi încolo va fi scrisă cu roşu în calendarele Neamului.

Acum câţiva ani, Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova a avut o iniţiativă legislativă asemănătoare, propunând ca ziua de 27 martie, şi nu 27 august, să fie declarată Sărbătoarea Naţională a Republicii Moldova.

Mai aşteptăm ca Parlamentul de la Chişinău să o voteze.

Ar fi o decizie corectă, pentru că popoarele nu-şi aleg drept sărbători naţionale nişte întâmplări – ceea ce se poate spune despre 27 august 1991, când toate republicile foste sovietice ieşiseră din URSS, inclusiv Federaţia Rusă, timp de câteva zile Republica Moldova fiind cea care reprezentase atunci întreg imperiul sovietic, iar deputaţii noştri nu avuseră încotro: au votat şi ei independenţa în urma celorlalte republici, în loc să voteze Reunirea.

Sărbători Naţionale urmează să fie declarate tocmai acele repere în timp care s-au dovedit a fi schimbătoare de destin, care au implicat sacrificii şi au însemnat speranţe împlinite.

O astfel de zi în istoria noastră e 27 martie 1918.

Dacă nu reveneam în acel an la vatra noastră strămoşească, am fi dispărut de pe hartă ca naţiune română, am fi fost azi o Transnistrie mai largă, am fi vorbit cu toţii ca Ivan Balalaica de la Slobozia şi ne-am fi urât Neamul ca Dodon.

Glorie lor, martirilor de la 1918!

Reunirea teritoriilor noastre strămoşești au rămas, din păcate, în ultimii 25 de ani în afara agendei clasei politice de la Bucureşti şi Chişinău.

La ora actuală asistăm la prăbuşirea statului moldav. Dedingrolada lui nu s-a încheiat.

Când e vorba de unirea Republicii Moldova cu România, termen folosit de majoritatea populaţiei dintr-o inerţie, se are în vedere reunirea Republicii Moldova cu România, pentru că nici în 1918 nu a fost Unire, ci Reunire, Basarabia de secole făcând parte integrantă din Moldova istorică, care în 1859 şi-a schimbat numele în România, care însemnează Patria tuturor românilor.

Nu se vor uni două ţări străine, ci – o parte de ţară va reveni la locul din care, fără voia noastră,  a fost smulsă prin forţa armelor.

Iar Reunirea nu ne-o va dărui nimeni. Ea trebuie meritată. Or, pentru asta urmează să muncim. Lucru mult mai greu decât să ţipi: „Unire!”. Pentru că, oricât ai ţipa, Unirea nu se va face!

Eu respect ruşii care doresc ca Republica Moldova să se unească cu patria lor, Federaţia Rusă. Ei îşi fac datoria lor de patrioţi ruşi, nu-i înţeleg însă deloc pe moldovenii care doresc acelaşi lucru. Care-şi fac şi ei „datoria” de „patrioţi ruşi”.

Citisem undeva o spusă a unui mare cuceritor: „Nu se poate ocupa rapid o ţară decât cu complicitatea celor dinăuntru”.

Iar neamul nostru, din păcate, nu a dus niciodată lipsă de „cozi de topor”. Pregătite să deschidă din interior porţile Troiei noastre asediate.

Dodonii fac totul în aceste zile ca între Republica Moldova şi România să se instaleze aceleaşi distanţe ca între Coreea de Nord şi Coreea de Sus, care sunt mai mari ca de la Pământ la Lună.

Le vom permite?

Îi vom lăsa să-şi facă mendrele?

Le vom îngădui să vorbească în numele nostru, al românilor moldoveni, cum o fac de la o vreme?

Chiar dacă de la un timp susţin că ar fi „moldoveni” şi ruşii. Sau mai ales ei. La televiziuni aud tot mai des fraze gen: „Мы молдовани!», «Наша Мaлдова!».

Minorităţile dau de înţeles că tocmai ele constituie „naţiunea moldovenească”, pe care şi-o doresc o simbioză dintre români, ruşi şi alţii, care şi-ar zice „moldoveni” şi ar vorbi doar ruseşte.

Pentru astfel de „moldoveni” cunoaşterea „limbii moldoveneşti” nu e obligatorie. Cu atât mai mult – a celei române.

Nici a Istoriei românilor. Atenţiune: istoria e a românilor, nu a României. Românii suntem noi (aşa ne-au numit şi clasicii marxism-leninismului idolatrizaţi de Dodon, chiar dacă nu i-a citit). Deşi au locuit de-a lungul mileniilor în mai multe state şi imperii, românii au avut aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii şi aceeaşi istorie. Şi este firesc să cunoaştem istoria voievozilor valahi, care au fost şi voievozi ai Moldovei (majoritatea lor), sau istoria Transilvaniei, unde limba română de ieri a căpătat contururile celei vorbite azi.

Este alarmantă politizarea noţiunilor în continuare.

Ca şi pe timpul URSS, dacă foloseşti noţiuni ca „român”, „limba română”, „neam românesc”, imediat eşti calificat antirus. E ca şi cum l-ai considera pe cineva antiromân doar dacă ar rosti cuvântul „rus”. De ce atunci ei se supără când ne spunem pe nume, când folosim corect denumirea limbii noastre?

Spune-i unui rus că eşti român şi el e gata să te sfâşie. El ştie mai bine care e naţionalitatea ta.

– Вы не румыны, a молдовани! И ваш язык не румынский, а молдавский! („Voi nu sunteţi români, ci moldoveni! Şi limba voastră nu e română, ci moldovenească!”), îţi zice dânsul, cu ton de cunoscător.

El, ca şi unii consângeni de-ai noştri, e antiromân, dar e „pentru moldoveni”.

Dar – cine e antiromân e în acelaşi timp şi antimoldovean. Antiromânismul nu poate să nu fie şi antimoldovenism primitiv.

Nu poţi fi pentru „limba moldovenească” şi contra limbii române.

Socialiştii lui Dodon au declarat că vor decreta şi limba rusă, alături de cea „moldovenească”, limbă de stat. „Ca în Приднестровия!”. Acolo, cu adevărat sunt trei limbi de stat: „moldovenească”, ucraineană şi rusă. Dar să încerce să vorbească cineva în limba „moldovenească”.

Mi-a povestit un prieten: făcea cu soţia lui, în şoaptă de altfel, un schimb de cuvinte în limba noastră într-un troleibuz din Tiraspol. Imediat un bărbat de alături i-a atenţionat: „Говорите по русски!” („Vorbiţi ruseşte!”). El i-a atras atenţia: „А я не с вами разговариваю!” („Dar eu nu vorbesc cu dumneavoastră”). Imediat altcineva s-a apropiat şi i-a şuierat la ureche:      „Ты что не понял? Говори по русски!” („Ce, n-ai înţeles? Vorbeşte ruseşte!”)

Iată bilingvismul pe care ni-l doresc dodoniştii. Acesta ar însemna, de facto, suprimarea limbii băştinaşilor.

Bilingvismul ruso-român era şi mai este la Chişinău un tren care circulă într-o singură direcţie: toţi moldovenii ştiu ruseşte şi aproape niciunul dintre ruşi (cu excepţiile de rigoare) nu cunoaşte limba română.

În concepţia teoreticienilor din 1924 a „limbii moldoveneşti”, aceasta e o limbă redusă la câteva sute de cuvinte, cele care lipsesc urmând a fi înlocuite cu cuvinte ruseşti.

Datoria noastră este să menţinem trează conştiinţa unităţii de neam şi de limbă.

Să schimbăm mentalităţi.

Să sporim încrederea concetăţeanului în el însuşi şi în Dreptatea lui Dumnezeu şi pentru Neamul Românesc.

Lipsa de speranţă este şi ea un păcat de neiertat. Iar aici se pretează cel mai mult adevărul că oamenii nu sunt pedepsiţi atât pentru păcatele lor, ci de către ele.

În cazul nostru a nu crede în Neam, în viitorul lui, în Unitatea și dreptul acestuia de a fi cu Ţara, devine un păcat la fel de mare ca şi acela de a nu crede în Cel de Sus.

Iar viitorul nostru este acelaşi cu al întregului Neam Românesc.

Nici nu poate fi altfel.

Cum zice şi cântecul:

„Pentru c-aşa vrea Dumnezeu,

Eu să fiu cu Neamul meu!”

Nicolae DABIJA

 

 

Arhiva

Activitate

Vizite: 2410345