Categorized | Timp liber

Inscripții din Peștera lui Zamolxe…

Posted on 16 June 2017

Dan LUPESCU despre…

Inscripții din Peștera lui Zamolxe…

Marginalii la volumul Steaua Zenovia

de Mihai Sultana VICOL

Fulger înnodat într-o sferă de foc în veșnică fierbere, bici al Duhului Sfânt șuierând amenințător-izbăvitor deasupra aurei din care se nasc, se înalță apoi se năruiesc mii și milioane de tâlcuri – ascunse în Cuvântul care, Logos fiind, Dumnezeu este -, delicatul și aparent fragilul poet cu nume trinitar Mihai Sultana Vicol drapează, dincolo de un suflet clocotitor, tăria de granit a Muntelui Carpat, temeritatea și măiestria militară a Cavalerului Trac, întrupat din păstorul dac țâșnit în Împărat roman: Galerius, pe care Dioclețian l-a desemnat, instantaneu, să-i fie urmaș la tron, alegându-l, astfel, fără nici o ezitare, dintre sutele de generali ai săi, pe acela care se dovedise cel mai destoinic și neînfricat oștean, șef de stat major locuit de geniu, comandant vizionar, energic și hotărât.

Mihai Sultana Vicol nu-și are obârșiile pe malul drept al bătrânului Danubiu,  pe maiestuoasa gură de rai numită Valea Timocului, aidoma lui Galerius, nici la nord de Dunăre, în Romanați, de unde era maica sa, a lui Galerius: preoteasa Romula, devenită zeiță (nemurită inclusiv prin Municipiul Roman ROMULA, de pe vremea Împăraților Filip Arabul și Hadrianus – sit arheologic pe raza comunei Doblosloveni, satul Reșca, județul Olt).

Ne referim la Galerius cel Bătrân, deoarece a existat și unul Tânăr, de fapt vreo două sute de urmași, dintre care 40 au urcat pe vestitul tron imperial roman, 40 adică jumătate din numărul total (80) al împăraților romani proveniți din rândul generalilor.

Unul și același cu Galerius – cel rămas în colindele noastre, prin invocația repetitivă: Lerui-Ler -, cel ce, printr-un gest de ctitor inspirat și nemuritor, a decis ca Felix Romuliana să fie numit locul în care avea să înalțe Palatul său de poveste: Gamzigrad, ale cărui vestigii impresionante, care includ ziduri ciclopice, o poartă de intrare ca pentru titani, peste o mie de metri pătrați de mozaic impecabil păstrat, au supraviețuit în apropiere de Zaicear, adică în Timocul românesc din Serbia.

Mihai Sultana Vicol nu-și are obârșiile nici în sudul Dunării, nici la sud de Carpații Meridionali ori la nord de aceștia – munți de la care a moștenit dârzenia incandescentă a martirilor Gheorghe Doja, încoronat de călăii săi, batjocoritori, cu o coroană înroșită în foc, sau, peste secole, Horea și Cloșca, trași pe roată (la propriu), dar nu și pe sub roțile istoriei…

Ceva de stâncă, de stei și de cremene cântă în străfundurile sufletului, în neîncetată mistuire, al lui Mihai Sultana Vicol.

Muzicalitatea ideatică, aparent neîmblânzită, de armăsar sălbatic, cu dor de zăbală și dresor înțelegător, dar ferm, este străfulgerată, uneori, de smalțul genuin al cântărilor psalmodiate, dincolo de care răzbate un melos numai al său, al lui Mihai Sultana Vicol, interiorizat, cu valențe transcendentale.

În ritmuri prelungi și tânguite (dar niciodată lacrimogene!), mai greu de descifrat, poemele sale par să se întâlnească, inexplicabil, cu specificul horilor (doinelor) despre care glosează Grigore Leșe, dând senzația de curgere perpetuă, de înălțare și coborâre, de moarte și renaștere, de despărțire și regăsire, de drum sinuos și zbor nesfârșit.

Dacă horea în grumaz este (după cum evidențiază remarcabilul muzicolog din Țara Lăpușului, adevărat filosof al muzicii țărănești, în volumul Acum știu cine sunt, publicat la Editura Humanitas, 2013, București) dincolo de muzică –, poezia lui Mihai Sultana Vicol respiră, prin toate alveolele solare ale plămânilor săi, dincolo de versuri și, suntem tentați să afirmăm, firește, dincolo de fruntariile coperților cernite de suferință ale cărții sale de împăcare cu sine, cu iubirea și cu Dumnezeirea, căreia i-a pus titlul Steaua Zenovia.

Poemele sale au, însă, și rezonanțe de baladă și lemn sfânt, specifice viorii de la Stupca, a lui Ciprian Porumbescu, fulgurații ultra-concentrate de rapsodii române, țâșnind din altă vioară divină, aceea de la Liveni, a lui George Enescu, ori din harfa neștiută încă de nimeni, care cântă angelic și tainic din străfundurile lacului mirabil de la Ipotești, unde se născu Mihai Eminescu, cel ce avea să devină Poetul nostru Național, asasinat moral, într-un iunie 28, 1883, apoi și fizic, peste alți șase ani, în 13 iunie 1989, după ce abia scrisese capodopera care începe cu versurile Stelele-n cer,/ Deasupra mărilor,/ Ard depărtărilor,/ Până ce pier… – străduindu-se, apoi, să-l învețe imnul Deșteaptă-te, române, pe un apropiat al său, cu care se plimba prin curtea stabilimentului doctorului-călău Al. Șuțu.

Deși poate să pară mărunțel de stat, însă voinic-voinic, precum Făt Frumos din Lacrimă Sfântă, Mihai Sultana Vicol are, lăuntric, ținută voievodală, de întemeietor de Țară, abia descălecat de pe zimbrul cu care Dragoș Vodă – în salt, în zbor razant – trecu Carpații Orientali prin extremitatea lor nordică, sărută, din văzduh, obcinele bucovinene și întemeie falnica Moldova, ca stat feudal puternic și mândru, care, peste un secol jumătate-două, avea să strălucească orbitor (pentru dușmani) sub sceptrul lui Ștefan cel Mare, răstimp de 47 de ani.

În fond, dacă scrutez mai bine, scriitorul nostru (născut la 5 octombrie 1948, în Iași, cu stagii profesionale în Bârlad, Suceava, București) are statura Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt – numit, în ianuarie 1477, de Papa Sixt al IV-lea, Atletul lui Cristos.

Altfel nu ne putem explica – decât prin aceste rețele genetice infailibile – de ce versurile lui Mihai Sultana Vicol sună atât de limpede și profund românește, ca o tâmplă îmbrăcată în aur și sfinți serafici, cu chipuri ascetice, dar atât de blând-omenești, din vestitele monastiri din Bucovina (câtă ne-a mai rămas neînstrăinată, neruptă de la pieptul Patriei Mame) și din Moldova de Sus.

Compus din două părți – asemenea unui diptic simfonic ori cameral, armonizând sonuri de oratoriu, cu ecouri de hore în grumaz (relict șamanic) de prin tărâmul fabulos al lui Grigore Leșe, bătăi de glotă înfiorătoare, doine de dor și jale, dar și cu licăriri de blesteme argheziene -, volumul Steaua Zenovia te înmărmurește, te lasă mut începând cu ținuta veșmântului său exterior (coperte drapate în negru absolut, în care se deschide câte o discretă, smerită fereastră-fotografie în policromie, și pe prima și pe coperta din urmă, numele tremurând al autorului, caligrafiat cu un fir de lumină și tibișir, apoi titlul cărții, cules cu galben solar, sigla editurii – Opera Magna, Iași, 2016), până la poema înscrisă, tot ca un izbuc de Lumină, în oceanul negru primordial, al coperții (autor Vasilian Doboș): Steaua Zenovia, adică exact aceea care dă titlul acestei culegeri de inscripții cu scăpărări antologice.

Pulsurile și impulsurile lirice, tonul, aproape sacramental, și – în ansamblu – virtuțile expresive ale poeziilor din acest volum sunt concentrate, aici, ca la o comandă astrală: Zenovia e numele unei stele/ Odinioară era un astru incandescent/ Cerul era luminat de razele ei// O priveam deseori și știam/ Că de acolo din înălțimi celeste/ Ea îmi luminează calea spre apus.

Deloc ostentativ, dimpotrivă, firesc precum respirația florilor de mac, de bujor, trandafir sau de cireș – versul ultim (Ea îmi luminează calea spre apus), deși cade ca un zăvor implacabil, are ceva grațios și tainic, nu taie orizontul înțelesurilor ascunse, din contră: deschide zările spre o cavalcadă de întrebări, îngrijorări și posibile angoase… Îi luminează calea poetului, dar nu spre răsărit, spre nord ori spre sud -, ci Calea spre Apus, punctul cardinal care se află la antipodul aceluia al altarului… Abia perceptibil, simți cum tresare fiorul dorului de ducă, clinchetul strident al gresiei care tocmai ascute Coasa, în timp ce fâneața nu știe dacă să chiuie de bucurie sau să plângă după pajiștea de care va fi despărțită, prin cosire… Iar cosașul – proiectat magnific, ca o umbră titanică, legendară, pe cerul de peruzea – rămâne pierdut într-un ritual sacru, în cadențe cosmice, moștenit de la bunii și străbunii săi, lăsând impresia că deține cheia multor secrete și rânduieli, încă de la Facerea Lumii, de la pelasgi și daci, …până mai încoace. Taina Timpului o stăpânește Cosașul, ca și poetul ce scrie, cu buze crăpate de dor, totdeauna în criză de rouă.

Dedicat Doamnei Zenovia Florea (așadar, nu unei Galaxii ori stele oarecare), recentul volum al lui Mihai Sultana Vicol constituie, așa după cum autorul ne avertizează, din capul locului, un jurământ de iubire.

Se va dovedi, finalmente, că nu este vorba numai despre jurământul de iubire telurică, …răsturnat, din Luceafărul eminescian, dintre Cătălina (muritoare) și Hyperion (nemuritorul), ci – cu virtuți inversate – dintre nemuritoarea Zenovia și poetul Vicol, ca simplu muritor. Vedeți, în acest sens, poemul de la pag. 57-58: Mai lasă-mă o oră.

Deși capitolul prim se cheamă Suirea mea la cer a fost iubirea, autorul s-ar putea să-l fi numit așa oarecum la derută, întinzându-ne (întinzându-și?) o capcană, întrucât, în ansamblu, poemele demonstrează că este vorba mai ales de o coborâre în Sinele său uman străfund, în Sinea sa lirică, de adâncimi nebănuite, respectând, astfel, îndemnul inițiatic Cunoaște-te pe tine însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu – incizat cu litere urieșești, litere de foc, litere de Foc Sacru, pe frontispiciul celei mai vechi Academii din lume: Andronicon, cum era numită de istoricii din antichitate, academie care aduna aici, în spațiul pelasgo-dac, învățăcei de pe tot cuprinsul planetei, printre ei numărându-se Pitagora.

Se înțelege că temerara coborâre în Sine este conjugată cu urcarea, necontenită, a Scării la Cer, a Columnei Infinirii, spre treapta supremă a iubirii spirituale: Amor intellectualis Dei. Dar pe care autorul nu prea are vreme, cel puțin deocamdată, să o mărturisească. Poate că nici nu a visat-o, necum să o descopere, să o trăiască, nevolnic și solitar pe drumurile fără pulbere ale cunoașterii de Sine.

Nu a descoperit-o nici prin revelație, nici prin strădania mult răbdătoare și tenace, de Sisif-Ocnaș, al cunoașterii de sine, în ani și ani de meditație, rugăciune și ascultare, pentru că el mai are de parcurs lungul drum al nopții către zi, de la oftatul părelnic și efemer, de la cudalba lacrimă cu limpezimi de cristal, ce abia-abia mijește, în colțul inimii, până la psalm și psalmodiere profund răscolitoare, renăscătoare întru Duh și Lumină, Iertare și Iubire Spirituală.

Litanie fulgurant șoptită, alungând scrâșnetul unui blestem, cu greu ținut în lesă, este Poem pentru tine, cu care se deschide volumul: Am vrut să mor/ De atâtea ori/ Dar tot de atâtea ori/ M-am pedepsit/ Să trăiesc pentru tine.

Bântuit de trăiri crepusculare, poetul notează aproape telegrafic:

Te pot asemui cu Macbeth/ A lui Shakespeare/ Dar tu ești mai crudă decât ea// (…) Ai mâinile pătate de sufletul meu (p.18);

Moartea n-o mai pot împăca/ Cu vin și nici cu o icoană// Îi întind paharul poate, poate/ O să-mi arate chipul mamei (Poem simplu, p. 20);

Eu voi muri neîmpăcat/ Cu vitrega iubire// Nu mai știu nimic de mine/ Am uitat chipul speranței (Poemul așteptării, p. 21);

Ard în rugul de tine aprins/ Și renasc în flacăra nestinsului rug// Îmbrac cămașa lui Nessus/ Iubindu-te, din cenușă voi renaște (Poemul neliniștii, p. 22);

Iubito de voi muri strivit/ Sub roțile civilizației metalice/ Să nu uiți că te-am înălțat în mine/ Biserică la care adesea/ Am venit îngenuncheat în rugă/ Să-ți spun că te iubesc (De voi muri, p. 29)…

În spirit de haiku și în pași de gheișă, îndelung polisată, sunt conturate poeme precum:

Iluzie (Pe ruina castelelor/ Din Spania/ Am ridicat palate/ Pentru tine);

Poemul iubirii (7) (Iubirea-i/ O fiară care/ Cu inimi se hrănește); 

Întrebare (Ce-i pasă pietrei/ Că lovitura ei/ Stârnește cumplite/ Dureri care leac/ Nu găsește/ Nici în lacrimi?);

Poem (Ești unica femeie/ Care mă poți înălța în paradis/ Dar care mă și poți zdrobi/ De stâncile iadului);

Poemul iubirii (15) (În iubirea mea pătimașă/ Nu este loc decât pentru tine).

În două poeme apare toposul corbului, consacrat în poezia lumii de Edgar Allan Poe, la care pasărea de culoarea antracitului, a beznei de nepătruns, repeta bulversant: Nevermore… Nevermore…/ Niciodată… Niciodată

La Mihai Sultana Vicol, însă, e vorba de O stranie pasăre cu croncănit de corb (n.n. deci, e posibil să nu fie un corb propriu-zis, ci numai o hologramă a acestuia), care și-a făcut cuib în inima poetului, terifiat de faptul că i-a prorocit o blestemată pedeapsă, a cărei taină nu are cui să o spună.

În aceeași tonalitate – și sub imperiul aceluiași simbol malefic: corbul – este scrisă poezia de la p. 30, intitulată dezarmant de simplu Poem, în cinci distihuri dalbe, dintre care le cităm pe ultimele două: Aud bătaia aripii de corb/ Și teamă am că n-am să te mai văd// Acum când peste mine/ Se împrăștie amurgul, îți spun adio!.

La p. 49, în poema Să mă smulg din iubire nu mai pot, reapare toposul păsării lansate în nemurire de E.A. Poe. Numai că poetul de secol XXI, contemporan nouă, Mihai Sultana Vicol, în ipostază de protagonist liric, își închipuie că Zenovia îl va auzi strigat de întunecatul corb.

Într-o altă secvență lirică, întâlnim o altă pasăre, de astă-dată ca întruchipare a iubitei: Ești înălțătoarea pasăre Phoenix/ Cu strigăt de ecou celest/ Venit dintr-o eternitate (…) – versuri prin care autorul conferă concretețe primei strofe a poemului: Ești edenica iubire/ Cu tine începe și sfârșește/ Raiul și viața mea.

 

Dorul de alintare, alinare și mângâiere transpare, dincolo de poza romantic-melodramatică, din poema scrisă, parcă, într-o stare de înfrigurare ultimă, gâfâind de spaima că nu mai are vreme să o incizeze nici măcar în fumul unei incantații izbăvitoare: Viața mea – fotografie/ Aruncată pe foc/ Norocul nu mai este demult/ Lângă mine/ În inimă nu-i loc/ De iubire și lacrimi/ Tristețea-i mânioasă pe mine/ Nici o femeie nu mă mai iubește.

          La o temperatură de furnal, în care clocotește lava germinării viitoarelor oțeluri speciale, pare caligrafiat poemul cu titlu aproape torid Sunt femei calde, în care este iminentă satira devastatoare, poem pe care îl cităm integral, chit că este ceva mai lunguț: Sunt femei calde ca miezul verii/ Ispititoare chemări poartă în priviri// În freamăt de mare în furtună/ Trupurile și le lasă pradă mâniei dorinței// În geamăt și în rugă chemările le sunt/ Când buzele în sărutări mușcate le sunt// Poartă în ființa lor minciuna/ Edenicului șarpe și mânia a zece blesteme// În priviri li se oglindește singurătatea și tristețea/ Lacrimile lor sunt ruguri aprinse// Nu știu de ce mă fac vinovat/ Pentru femeie, nevindecată îmi este iubirea// Îmi râde destinul în față/ Vinovat sunt că iubesc femeia.

          De o candoare aprigă, dar și de o rigoare tandră se dovedește poemul de la pag. 41 – inserție cu titlu abia schițat cu briceagul, ca semn tainic, pe răbojul din lemn fraged de salcie, Poem simplu (4) : Altceva nu știu a-ți spune/ Decât că te iubesc// Aceasta este cea mai sinceră/ Declarație de dragoste pe care ți-o pot spune în/ fiecare zi. Simplu, profund și convingător ca o filă de jurnal de front, conturată rapid, în iureșul bătăliei la baionetă, gata-gata să izbucnească.

În altă declarație erotică, Mi se întâmplă adeseori -, Mihai Sultana Vicol și-l ia ca reper pe un erou mitic și semizeu, cel care a văzut totul, al cincilea rege din prima dinastie postdiluviană, care a domnit în orașul Uruk 127 de ani (în secolul 28 înainte de Hristos): Te iubesc și-ți jur pe lumina/ Cerului de vară că pentru tine/ Sunt gata să înfrunt și moartea// Ca Ghilgameș eu mă scufund în iad/ Pentru a mă salva de neiubire.

Pendulând, parcă, între tărâmul de ceață și tărâmul de foc, poetul sapă, cu disperare, pe tavanul Peșterii lui Zamolxe (în care nu credem a fi conștient că se află) prima și ultima sa invocație adresată Divinității: Mă iartă, Doamne, poemul cel mai lung din tot volumul, totalizând șapte catrene – șapte, cât zilele săptămânii. Șapte – cifră cu licăriri divine.

Această exclamație încrezătoare, Mă iartă, Doamne, are ceva de leac misterios, primit de Mihai Sultana Vicol de la moșii lui, pe care-l manifestă și-l dăruiește contemporanilor săi iubitori de lumină, întocmai cum horitul – după cum observă Grigore Leșe, rafinat degustător și hermeneut al acestei specii muzicale unice  – are un efect tămăduitor. Asemenea horitorului, autorul volumului Steaua Zenovia, poate rosti, descătușat: ,,Am noroc că știu cânta,/ că-mi astâmpăr inima,, .

Păcătos desăvârșit, dar încă necuprins de căință, de pocăință, eroul liric se mărturisește: Eu i-am jurat pe nemurire/ Iubirea ce i-o port/ Și astăzi, Doamne, ca un păgân/ Ajung la ea (…).

Punctul paroxistic al invocației este atins în penultima strofă: Dă-mi liniștea pustiului/ Și freamătul de mare în furtună/ Dar lasă-mi, Doamne, pătimirea/ Să sufăr pentru a mea femeie.

Cea de-a șaptea strofă cuprinde o imprecație, în cel mai neaoș limbaj, de blasfemie sinucigașă, inconștientă, pe care refuzăm a o reproduce.

Poza de ultim romantic, de poet dezrădăcinat, rătăcit într-un secol barbar, este apăsat încastrată în fumul unui destin nefericit, pe care nu vi-l recomandăm nici în visurile dumneavoastră cele mai sumbre: Iubind, ajungi să înnebunești – exclamă poetul.

Acest strigăt existențialist, ca și multe alte tronsoane ale volumului, ne trimit, volens-nolens, la o suită de caracterizări, făcute de-a lungul timpului de exegeți avizați, care-l numesc pe cel ce scrie o poezie de mare forță și tragism, Mihai Sultana Vicol, drept un mare patriot român și poet tragic din stirpea lui Serghei Esenin (cf. Marcel Fandarac, în revista Scriitorul Român/ octombrie 2013), poet din categoria damnaților, poet total, voce distinctă în poezia modernă și postmodernistă (Ioan Trif Pleșa).

După ce, la p. 59, în inscripția Zenoviei (10), își avertizează iubita: Moartea-mi răsfață numele, iar la p. 61, în poemul Scrisoare (6), își cere iertare că n-a mai avut răbdare să o aștepte și a plecat așa devreme/ Pe un drum călcat de noapte -, prima parte a volumului Steaua Zenovia se încheie implacabil și neașteptat, prin poemul Nu eram sigur că vii: Moarte, cum de ai nimerit/ Prin întuneric până la mine? (…)// Sunt singur, nu te sfii și nu te grăbi/ Nimeni nu mi-a trecut pragul, doar tu.// Spune-mi de ce ai străbătut atâta drum/ Știi bine că de tine n-am teamă?// Ușa ți-a fost deschisă mereu/ Nu ți-am trântit-o niciodată în față!.

În ordinea capitolelor, al doilea jurământ de iubire este unul de factură voievodală și, în același timp, jurământ de om al gliei, al țarinii  – în sensul în care un strălucit exeget occidental îi numea seniori și voievozi ai pământului pe țăranii maramureșeni, văzuți în Țara poetului și publicistului Gheorghe Pârja, adică acasă la ei, în jurul bisericilor de lemn de la Desești, Șurdești, Bârsana și al Cimitirului vesel de la Săpânța…

Și, din nou, alte și alte detalii semnificative din viața și opera lui Mihai Sultana Vicol ne revin în memorie. Dintre distincțiile și premiile primite, amintim doar că a fost încununat cu:

Medalia Dimitrie Cantemir, acordată de Academia de Științe din Moldova (2013),

– Premiul Pamfil Șeicaru pentru publicistică la Festivalul Internațional de Literatură Mihai EMINESCU de la Drobeta Turnu Severin (2015), premiu înmânat de acad. Mihai Cimpoi, președintele juriului,

– Marele Premiu pentru poezie la ediția a doua a Festivalului Internațional Adrian Păunescu, de la Craiova.

Capitolul secund din volumul Steaua Zenovia se numește simplu, dar răscolitor, ca o lovitură de daltă în trunchiul stejarului nemurit în porțile maramureșene, porți de cetate a dacilor liberi, porți între profan și sacru, porți ale apărării Identității familiei și neamului: Țara mea.

Sec.

Ca brazda reavănă, abia întoarsă de plug, brazdă-cernoziom, cu esența-i de Mumă, veșnic roditoare, țintind direct spre Soare – așa sună acest titlu, avertisment-sentință și rotitoare, rodnică sămânță, peste milenii.

Ca vorba de duh sună acest titlu: Țara mea. Vorba de Duh a Moșului dintâi, a Stră-Moșului nemuritor, fără pereche. A Tatălui Ceresc…

Sec sună acest titlu: Țara mea, precum vorba sentențioasă, dar blândă a țăranului român sfătos, trecut prin ciur și prin dârmon, adică prin Istorie. Având, așadar, …expertiză, cum s-ar exprima prețioasele ridicole din ziua de acum.

Și, iarăși, nu avem cum să uităm că, după 1989, Mihai Sultana Vicol, el, cel ce fusese hărțuit, anterior, pentru că era foarte sever în afirmațiile despre regimul comunist, ,,a devenit unul dintre cei mai buni ziariști de front. Transnistria a fost reduta lui… Toată energia lui a îndreptat-o spre cauza nobilă: Unirea Moldovei cu Țara! Un idealist mai mare decât acest poet autentic nu am prea întâlnit…,, – după cum puncta Marcel Fandarac, pe care l-am citat și ceva mai înainte.

De o concizie exemplară, scrierile lirice ale lui Mihai Sultana Vicol au ceva oracular, dincolo de coaja lor insolită, par inscripții abia dăltuite în calcarul Peșterii Polovragi (acolo unde se retrăgea Zamolxe) ori scrise cu fumul cine mai știe cărui duh hieratic pe fruntea cutezătoare a Sfinxului din Bucegi, privind, meditativ, din Ne-timp până dincolo de Timp… Și peste Porțile tuturor timpurilor, de ieri, de azi și de mâine… Privind în ochi, fix, cu puterea fulgerului, eternitățile de-o clipă, dar și clipele de veșnicii tainice, nenumărate, fără de sfârșit, din Țara Tinereții Fără Bătrânețe și a Vieții fără Moarte.

Cele 15 poeme din acest al doilea ciclu din volumul Steaua Zenovia ne dezvăluie – în cadențe uluitoare, stroboscopice – un cu totul alt chip al poetului Mihai Sultana Vicol, extrem de robust, tare ca piatra, iute ca săgeata.

O altă stare de spirit și, desigur, o cu totul altă stare de poezie.

Pendulând între satiră și pamflet, de cea mai înaltă consistență și calitate, cu ochi de vultur, necruțător, și neînfricare dusă dincolo de orice putere de imaginație, neînfricare definitorie pentru Marele Lup Alb, în care se metamorfozau războinicii daci, atunci când vatra strămoșească le era atacată -, aceste poeme, în sonuri grave, ca de clopot de Catedrală a Mântuirii Neamului, ating, uneori, note de sarcasm strivitor.

Alteori, serenitatea, demnitatea și conștiința de a fi străbătut istoria ca bravi făurari ai ei se regăsesc în versuri pe cât de limpezi, pe atât de profunde, ca înșelătoarea apă de izvor, care – cu cât este mai cristalină – cu atât pare mai puțin adâncă, străfundurile ei fiind greu de anticipat.

În memoria bunicului său, Gheorghe Vicol -, poetul Mihai Sultana Vicol scrie poemul extrem de dens și răscolitor Țăran român, dincolo de care se întrezărește rectitudinea morală, conștiința civică și legământul de urmaș al dacilor, cei mai viteji dintre traci, care credeau în nemurire: Decât să-mi vând pământul/ Mai bine mă îngrop în el/ Pe cruce să-mi scrie numele țăran român// Aici în glia de acasă/ Sunt lacrimi care au udat-o/ Și-n bătătura ei crescuți îmi sunt copiii// Am plâns când pe părinți/ Boala și moartea i-a ajuns/ S-or răsuci în mormânt, pământul de l-aș vinde// Sunt un țăran legat de Dumnezeu și casă/ Alt drum nu îl cunosc/ Decât din bătătură până la ogor// La târg când rar ajung/ Miroase târgovețul a lene și alcool/ Duhnește în el hoția și minciuna/ Pentru pământul meu/ De-ar fi să pătimesc, să mor/ Nu l-aș da nici pentru nemurire.

După această strivitoare, dar reconfortantă, demonstrație de fervoare și forță lirică de zimbru moldav, Mihai Sultana Vicol face, ștrengărește, stânga-împrejur 180 de  grade, schițându-și un autoportret sarcastic, debordant, intitulat șocant La balamuc… – plesnet de bici pe obrazul zâmbind în soare: Nebunule, la balamuc cu tine/ Nu te mai hrăni cu spirit/ La ce-ți folosește ție Heidegger?// Astâmpără-ți sticleții din colivie/ Nimeni nu mai crede în nopțile cu Lună/ Medicii ți-au pregătit cămașa de forță// Scapără spiritul în tine/ Dumnezeu te-a lovit în moalele capului/ Cu poezia.

Nu-ți mai rămâne decât să privești, descumpănit, ori prea-bine cumpănit, în străfundurile ființei tale, să te îndemni nătâng (fals nătâng): Nu te mai hrăni cu spirit, iar după ce sari pârleazul de foc al acestei exclamații …diversioniste, să te întrebi, în aceeași retorică pe dos: La ce-ți folosește ție Heidegger?…

Chiar. La ce-ți folosește, cititorule inocent, Heidegger? Sau dragostea supremă, de Dumnezeu?… Desigur, îți folosește din foarte, foarte multe puncte de vedere, pentru fel de fel de nevoințe, păcate și osândiri – leac universal, pentru inimă și minte, pentru suflet și duh.  Că nu este alta și mai de folos zăbavă decât cititul cărților – zice cronicarul.

Sau, vorba lui Simion Ștefan: Cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni care îmblă în toate țările, așa și cuvintele acelea sunt bune carele înțeleg toți. Noi drept aceea ne-am silit, de în cât am putut, să izvodim așa cum să înțeleagă toți…

Tot așa a procedat, procedează, peste veacuri, și Mihai Sultana Vicol, care se face a-și reproșa mucalit, parcă în spiritul ălui mai mare povestaș român din toate timpurile, Ion Creangă: Scapără spiritul în tine/ Dumnezeu te-a lovit în moalele capului/ Cu poezia.

Poemul de mai înainte îl prevestește pe cel de la p. 72 – De ce pe Eminescu l-au ucis?, care începe cu aceste două strofe: Mereu avut-am neșansa să fiu viu/ Gândind că neamul românesc n-a înflorit/ Că am trăit din mila celor care nu ne știu/ Că am rămas mereu datori lui Eminescu// Suntem popor născut pe cruce și dat/ Ne este să suferim scrâșnind din dinți/ Bat clopotele la Putna, ni-s lacrimile-n sânge/ De veacuri ne adună în poezie Eminescu.

Pentru a se încheia cu două …zăvoare ce …deschid băierile tainelor nerostite: L-au tras pe roată, l-au bătut în cuie/ Fără să știm de ce pe Eminescu l-au ucis?…

Partea a doua a volumului Steaua Zenovia valorează mai mult decât zece antologii din poeți fără acces la idee și, se înțelege, fără scânteie lirică, pseudo-grefieri sclifosiți, promovați în bandă, dezlănțuită, de cei ce-și bat joc de tezaurele inteligenței românești și de banii noștri publici, fiind puși în funcții de decizie.

Dar …Mihai Sultana Vicol  își vede, domol și sigur, de drum, de Calea sa cu fruntea în zenit. Iată alte câteva crâmpeie:

Nu am fost născut/ Să moștenesc imperii/ Și nici să mi se/ Scurteze chipul/ În piatră// (…)// În inchizitorialul rug/ Până la cenușă/ Am ars o viață (Poem, p. 76);

Cătușa brumei zornăie la încheietura/ Fragedelor brațe de crin plăpânde// (…)// Eu, umbră singură prin lume,/ Mă pierd în tulburea lumină a vieții (Poem expresionist, p. 77-78);

Palmele mele-s sparte de cuiele întunericului/ Sângele îmi scrie numele tău Țară/ Privesc printre lacrimi peste Prut/ Și numele mamei scris pe alfabetul apelor// Privesc la Prut și-mi trec palmele peste/ Pieptul însângerat de cuiele întunericului (Sârmă ghimpată, poem închinat lui Grigore Vieru).

Copacul crucii sună grav și împietrit (împietritor/ înmărmuritor) ca o litanie în piatră: Câtă durere a încăput/ În copacul din lemnul/ Din care s-a făcut crucea/ Răstignirii lui Iisus/ Care sângerează și astăzi.

Volumul Steaua Zenovia – prin care Mihai Sultana Vicol  izbutește să urce până la capăt Scara iubirii, de la aceea telurică și ispititor carnală până la Iubirea Spirituală, Iubirea de Dumnezeu – se încheie cu o veritabilă Piatră de Hotar, în sensul sculpturii din urmă a lui BRÂNCUȘI. Ne referim la Poem de toamnă, în care presimțirea diluviului nu este, dincolo de paradox, deloc teribilă: E vreme de potop și apocalipsă/ Lumina se sfarmă-n prăpastia întunericului// Plouă cum n-a mai plouat/ Din vremuri lacustre// Se năruie peste Pământ/ Balaurii de apă lăsând prăpăd în urma lor// Arca lui Noe e de negăsit/. Să se salveze firul de iarbă.

Spre norocul nostru, al cititorilor, sentimentul indus de volumul cu titlu celest, Steaua Zenovia, este exact la polul opus: firul de iarbă e salvat chiar de recenta culegere de poeme a lui Mihai Sultana Vicol. Arca lui Noe este însăși Steaua Zenovia.

Și, astfel, poetul nostru ajunge la vorbele cu taine, mii, ale prof. univ. dr. Grigore Leșe, horitorul nostru fără seamăn, care afirmă, în același stil înțelept: Horitorul trebuie să stâmpere. De aceea se spune că horea nu stă în orice trup. Nu se cuibărește oriunde. Horitul este un dar spiritual, înseamnă inspirație, măiestrie, este un prilej care îți aduce fericire și izbândă. Doamne, mândru-i a îți hori!. Horea te împlinește, te face om întreg. Când viețuim în duhul horilor (n.n. al cântărilor), traiul de zi cu zi este bucurie. Horind, sunt și nu sunt pe lumea asta, sunt ochiul nevăzut dintre strămoșii mei și urmașii mei.

Este întocmai cu biruința literară a lui Mihai Sultana Vicol   – care, scriind poezie, este și nu este pe lumea aceasta. Devine ochiul nevăzut dintre strămoșii săi (și ai noștri) și urmașii săi (și, din nou, ai noștri).

Putem considera volumul Steaua Zenovia și din cu totul alte perspective. Și anume ca o discretă metanoia – semn de remușcare, regret, căință că a acordat prea mare însemnătate iubirii telurice, că omul, poetul și creștinul Mihai Sultana Vicol   se află la o răspântie de purpură, poposește în fața Troiței și își pune, cu toată seriozitatea, problema de a cugeta mult mai profund asupra treptei anastatice pe care se află, de a înțelege că se situează deasupra situațiilor limită, că se impune să survoleze chiar etapa catabasică, pe care, deocamdată, și-o asumă doar ca aspirație de a emana lumină, iertare, iubire – pentru a ajunge, în sfârșit, la treapta supremă, aceea de a fi mărturisitor al lui Dumnezeu, al Iubirii Spirituale pentru aproapele.

Urcând scara iubirii, Mihai Sultana Vicol   trăiește toate etapele suferinței și consacrării sale.

Cu toate că ne lasă impresia a dori, deocamdată, să se cantoneze încă în galaxia rezistenței prin iubire terestră -, el nu are cum să nu conștientizeze faptul că traversează, de prea multă vreme, un soi de pseudo-agnosticism și că a sosit clipa cea repede, în care trebuie să facă saltul la rezistența prin Credință.

Atu-urile sale sunt câștigătoare, deoarece relațiile cu Dumnezeu, cu Muza, cu Modelul și cu propriul Ideal traversează ceasul astral al unei depline îngăduiri – el cu ele (cu aceste repere)/ cu ei (cu acești termeni), ele/ ei cu el și ele între ele însele, ei între ei: acești piloni ai vieții interioare a poetului.

Mihai Sultana Vicol  a debutat editorial în anul 1979, cu placheta de versuri Cândva fântâni (Ed. Litera), urmat de vreo 12-13 volume lirice, precum Amurgul și alte poeme,   Sângele greierilor, 33 de poeme pesimiste, Melancolica pasăre cu clonț de rubin.

Semnătura sa a apărut, alternativ, pe nouă cărți de publicistică virulentă, scrise cu verb de foc și pară, demn/ demne de Mihai Eminescu (genial poet, genial scriitor de proză politică), Tudor Arghezi, F. Brunea-Fox, Geo Bogza, Pamfil Șeicaru…

Considerat, pe vremea cealaltă, un om periculos, Mihai Sultana Vicol  are și în poezie un verb de temut. Iată un argument, din poemul Risc pe cont propriu: De teamă că vorba mea-i o secure/ Voi mă vreți orb, mut și surd// Mă vreți în piroane răstignit…

Craiova, 11-15 Iunie 2017 

Dincolo de mode și timp, Sultana Vicol scrie deseori oracular, cu condei smuls din predicții de Sfinx ori sculptat direct în pisc de Olimp.

                                                    DAN LUPESCU

 

Arhiva

Activitate

Vizite: 2410301